DANIEL CORBU

Thakatimunu sipedi sau desantul şamanic

- Călin Cocora

A scrie e un chinuitor privilegiu, aşa cum ne demonstrează această antologie a unui „poet blestemat”, după cum lui însuşi îi place să spună. Eonul Marelui Desant, e o ediţie critică a unui poet care a marcat la modul real şi profund poezia românească postmodernă. Fără a dori să fiu în acord cu Daniel Corbu (autor al impunătoarei lucrări Generaţia poetică ’80 şi rostirea postmodernă), definesc rezumativ postmodernismul ca o estetică a amestecului, a hibridizării de tehnici, de idei, un curent care trăieşte şi se hrăneşte din alăturarea contradictoriului, un curent în care creatorii se dedau la tentative de înnoire prin resuscitarea unor formule încercate. Este un termen supralicitat în care sunt înghesuite de regulă creaţii care ies din tiparele cunoscute şi acceptate, ceea ce nu este mereu real.

Postmodernismul fiind receptat ambiguu prin prisma definiţiilor (textele poetice postmoderne nu dau elemente suficiente înţelegerii), prefer să-l privesc pe Daniel Corbu din perspectiva mult mai importantă a jocului estetic, a manierei în care reuşeşte să surprindă esenţa din cele ce i se întâmplă într-o aventură a cunoaşterii prin poezie. Mai dătătoare de măsură îmi par întrebările, încertitudinile ori certitudinile poetului decât încadrarea sau neîncadrarea în postmodernism, cert acesta este până la urma urmei o cale, motiv pentru care prefer să privesc scrierile sale conform spusei cum că la origine, poezia era parte a actelor sacre săvârşite de om. Aici de fapt văd aşezându-se poezia lui Daniel Corbu, ea este deopotrivă joc al intelectului şi revelaţie a sacrului şi cităm:

„Nu mă mai primeşti poartă a liniştii!
A plecat şi Lenor cea frumoasă precum
grădina Ghetsemani la vreme de rugă
s-a risipit şi măreţia găleţilor cu rouă.
Dar astăzi rătăcind prin frigul altor priviri
m-am întîlnit cu pasărea oarbă Dali
şi iar m-am întrebat: ce fel de pasăre
e aceasta cu aripile înlăuntru şi cu mormîntul
pe umeri ce fel de pasăre e acest zeu inform
păgubitor de limite?
Şi pe cînd cele şase întrebări mi se înghesuiau la lucarne
ea mă opri înainte de
primul cuvînt şi spuse:
Prea multe întrebări pentru cel singur
Nimeni nu poate corecta şpalturile greşitei tale
vieţi
totul e clinic pînă şi risipirea
lungă lista proscrişilor
frumoasă piramida de capete.”

(Noi veşti despre pasărea oarbă Dali)

Privind ca întreg antologia lui Daniel Corbu, o constatare se impune: poemele, prin natura lor, au o încărcătură ezoterică, o încărcătură care creşte în timp, devenind mai mult decât evidentă, odată cu ultimul volum selectat. Poezia din Evanghelia după Corbu este o pomenire, o invocare a Zeului dar prin amalgamarea textuală la care recurge poetul este simultan şi un fel de ghicitoare, o "limbă diferită", o rostire iniţiatică încărcată de ambiguitate, de revelaţiile propriilor căutări fără de care poezia parcă nici nu ar exista. Se cere odată cu aceste poeme constatarea că este important jocul estetic, dar nu ca simplu joc gratuit, nu ca "artă pentru artă" ci ca multiplicator al căilor de expresie posibile toate însă circumscrise unui evident echilibru formă-fond. Autoironia, ludicul, sunt un mod de încifrare care se adresează deopotrivă eului, egoului şi intelectului şi care se sprijină pe multă diversitate semantică, slujind unui scop cert: căutarea adevărului despre om în lume, despre om în contigenţă cu divinul, despre întâlnirile sufletului omenesc cu existenţa ori despre întâlnirile cu ceea ce stă să vină după perdeaua existentului. Cuvântul e cel ce dă putinţă acestei rostiri ezoterice, cuvântul care e smuls din rostul său cotidian spre a fi înzestrat cu valenţe de absolută noutate, valenţe care vin din alăturări insolite, din contigenţele la care este constrâns, după cum lasă poetul să se înţeleagă din chiar propria-i mărturisire:

„All rights! Prea comodă limba oamenilor
în care ceri pizza cu mozzareli şi bucăţi de mosc
în care cînţi versete înălţătoare
şi tîrguieşti vise la second hand
în timp ce cu atîta dexteritate
muţi în secret întunericul dintr-un buzunar în altul
iar nemurirea de care-mi vorbeşti miroase
ca un ou stricat.”
(All rights)

Un lucru e cert la Daniel Corbu: fiecare cuvânt are unul sau mai multe înţelesuri, poezia arătând cum sensul semnelor semantice asociate cu har depăşeşte simpla sumă de sensuri separate, şi chiar, mai mult, aduce pluralităţi. Familiarizat cu jocuri în cuvânt, cu o adevărată iscare a ambiguităţii, poetul suferă atunci când gestul nu este tradus prin cuvânt. El creează senzaţia că este depozitar al memoriei colective, a unei memorii latente interioare şi prin asta reuşeşte să şteargă impresia de livresc ori de textualism pur şi simplu, intrând într-un metatextualism ce pare a fi loc unde timpul nu mai este ceea ce ştim că ar fi, iar spaţiul este şi el abolit, rupt de coordonatele definitorii. Poezia devine astfel loc suficient sieşi, loc în care întregul univers, atât fizic cât şi spiritual găseşte loc propriu de fiinţare, loc în care însuşi poetul se înrădăcinează.

Daniel Corbu creează aproape un supraunivers în care urmează a invoca:

„Doamne numai tu poţi veni
dinspre stele înspre alge
dinspre ceruri spre noroi
să iei aminte la robul tău cel înveşmîntat
în carcasa de pămînt dospit
cu acelaşi gust al lepădării de sine în gură
rătăcitor prin sălile de aşteptare ale istoriei
printre matroane seminarişti cu gulere scrobite
poeţi nesinucişi la timp perorînd despre vid
şi nesupunere
călugări budişti mirosind a pizza hut
şi-a creveţi prăjiţi în ulei de măslin
tîrfuliţe rîvnind sexul elicoidal al argonauţilor
chiar acum o sfîntă fără nume cade din
Sfînta Scriptură direct în acest poem
despre mine
în care întunericul vine la oră fixă
dar Apocalipsa mai întîrzie cu o mie de ani.”
(Evanghelia după Corbu)

Spaţiul poetic creat e unul al ludicului, al ironiei şi autoironiei, al şotiei, al unei şotii în care poetul intră cu maximă plăcere mustăcind în aşteptarea reacţiei, o mustăcire pe care cei ce-l cunosc o experimentează zilnic precum ardelenii ce se prind greu. Şotia îi vine poetului ca o mănuşă şi se întâmplă aşa datorită unei uimitoare dexterităţi verbale, unei porniri native ce iese la iveală nezăgăzuit. Este deplin conştient de ceea ce se întîmplă cu sine şi, jucându-se cu sine aşezat în lume ori deasupra lumii, în faţa ori în spatele oglinzii, în istorie sau în afara istoriei Daniel Corbu se priveşte pe îndelete, se studiază temeinic pe sine, dar studiază temeinic şi cuvintele şi atingerea dintre ele, războiul sau iubirea lor, zăngănitul ori melodia incidenţei. Formulează aprecieri, se autoevaluează, vede, păţeşte, aude, simte, află, crede, până când talentul său viforos stoarce regate de poezie, sub apăsarea tiranicei tendinţe de a-şi transpune frământarea în versuri clipă de clipă, minut cu minut, valorificînd orice trăire sensibilă.

Un loc aparte îl ocupă întâlnirea cu Zeul, zeul care e întrebat întru mai multă şi mai bună lămurire, e invocat, e condamnat, e luat la rost, judecat total pentru ca la urma urmei, poetului să-i fie dictată o altă “Evanghelie”, una personală

Evanghelia după Corbu, ultim poem al cărţii cu acelaşi titlu, creează senzaţia indubitabilă că Daniel Corbu scrie pentru a se spune lumii pe sine, dar şi pentru a se înţelege.

(„şi pe cît am aşteptat încă mai aştept să cazi
din carul mare între spinii întrebărilor mele
sau din ursa mică sub formă de pulbere
pe creştet aici în dormitorul comun al
acestei lumi
unde probăm ritualul sălbatic de îmblînzire a
spaimei”)

Poetul îşi livrează o iluzie a spaimei din jucată naivitate, de parcă ar dilata câte o clipă până la a o face deplin încăpătoare tuturor curiozităţilor, tuturor încercărilor într-o ciocnire dintre individ şi istorie. Istoria devine un fel memorie cu trecut abolit, o acumulare instantanee în care se scrie „şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină./Pe urmă franjurii liniştii /pe urmă Atoatestăpînitorul Nimic.” O „Evangelie după Corbu” care vine să închidă un ciclu al existenţei într-ale poeziei, un ciclu care, odată cu punerea împreună în cartea Eonul Marelui Desant, dă măsură despre unitatea incontestabilă a unui program poetic dus cu maximă iscusinţă la un bun sfârşit. E cert că ultima carte din care au fost antologate poemele ultimului ciclu prefigurează, dar îl şi obligă pe Daniel Corbu la un alt nivel de abordare a poeziei sau la o altă perspectivă. În consecinţă rămânem cu interes real şi nedisimulat în aşteptare.

*
* *

Am încercat în fragmentul de mai sus o foarte scurtă prezentare a ultimei cărţi dată tiparului de poetul Daniel Corbu, o carte apărută recent şi care nu este la fel de cunoscută precum anterioarele. Urmează, firesc, câteva cuvinte despre această ediţie critică. Se cuvine să semnalăm încă de la început faptul că antologia de faţă face câteva reparaţii, vorbim de faptul că anumite poeme din cărţile Intrarea în scenă (1984) şi Plimbarea prin flăcări (1988), au fost maltratate de cenzură, fie prin eludarea unor fragmente, fie prin schimbări de titluri sau cuvinte. Socotim că se cuvine să exemplificăm: poemele Breviarul sau învăţăturile neîmblînzitului eretic Daniel Corbu către el însuşi, Blazonul sau de ce prefer psihanaliza au fost scoase integral din prima carte, iar în cazul poemelor Optimismul refuză s-o ia de la capăt, titlul a devenit Scrisoare, în timp ce Zori tulburi şi o mînă la frunte, prin redenumire s-a chemat tern şi neutru Elegie.

Cu toată deformarea suportată la apariţie, se cuvine să amintim că despre cărţile respective s-a scris laudativ la vremea respectivă, fiind întâmpinate cu recenzii şi cronici în cele mai importante reviste literare, în marea lor majoritate scrise de cronicari şi critici de prim rang, şi-l amintim aici pe regretatul Laurenţiu Ulici, cel care s-a aplecat cu nedisimulată atenţie asupra poeziei tinere din anii ’80.

Constatăm odată cu trecerea la volumele apărute după 1990 şi le enumerăm: Preludii pentru trompetă şi patru pereţi (1992) Documentele Haosului (1993) Spre Fericitul Nicăieri (1995) Manualul Bunului Singuratic (1997) Duminica fără sfîrşit (1998) Cartea urmelor (2001), o uşoară schimbare a poeziei lui Daniel Corbu. Este vorba de o accentuare a filonului metafizic, de mai dese apeluri şi accente ezoterice, de o anume relaxare a încifrării textului în favoarea limpezirii, o limpezire care se accentuează vădit în timp, la fel cum se accentuează şi privirea în cotidianul contingent.

Fiind vorba nu de o simplă antologie, ci de o ediţie critică, am socotit necesară introducerea în cuprinsul cărţii a unui număr mai mare de referinţe critice, considerând că astfel se dă o măsură amplă şi exactă asupra modului în care poezia lui Daniel Corbu a fost receptată de critica literară. Textele critice urmând selecţiei exhaustive de poeme, constituie o modalitate ce permite cititorului sau exegeţilor literari o cât mai riguroasă imagine asupra unui poet care s-a afirmat ca o voce distinctă în cadrul generaţiei optzeciste, un poet care, spre deosebire de mulţi dintre congeneri, nu a făcut concesii teribilismelor ori modalităţilor de expresie facile şi nu a apelat la artificiu ieftin doar de dragul spectaculosului .

Addenda conţine poemul Pasărea Neagră tradus în limbi de circulaţie internaţională şi asta pentru că din multele texte traduse din opera poetului îl socotim a fi reprezentativ atât în privinţa conţinutului (un adevărat curiculum vitae), cât şi din perspectiva modalităţilor de rostire care constrâng şi la fonetism, fiind cert experimentale, îndeplinind pe alocuri un deziderat al avangardei, anume acela al limbajului universal, transraţional: Şi acum încotro? Spre Unde? Spre Cînd?”/Răspunse Corbul privindu-mă fix: „THAKATIMUNU SIPEDI”/Deschisei Dicţionarul cel mare la T şi la S la P şi la/ancestralul discutabilul Z al vechilor regi/să nu pierd sensul ca Poe altădată/înainte de-a dispărea strania apocaliptica pasăre/neagră:/ „Zopedi” = groapa timpului, „To axion esti”, „Gnothi Seauton”,/„Katimoris” = floarea sinucigaşă, „Katimos” = dună de/amurg multicolor/.../ în timp ce repetam zăpăcit/„Gnothi Seauton” „Zopedi” „Imunu” „Katimos” “Spre /Unde?”/“Eşti Viaţa eşti Moartea?” „Eşti înfăţişarea ruinei? ”THAKATIMUNU SIPEDI / THAKATIMUNU SIPEDI/ Dincolo de bine şi de rău aşteptînd zorii.
Atras de experiment, de o inovare a expresiei, de reinventarea de stiluri Daniel Corbu e un poet cu îngeri şi demoni, nu-şi uită "vocile interioare" le sondează, le permite fiinţarea în Cuvânt (Logos) spre a aduce la lumină rostiri în care surpriza e element dominant, şi care la nivel ficţional dau mărturisire despre relaţia profanului cu sacrul.

Cu Eonul Marelui Desant, s-au conturat condiţiile prielnice pentru a putea aduna într-un volum majoritatea poeziilor, iar pentru Daniel Corbu s-a ivit prilejul de a ne aşeza într-o paradigmă, conform căreia poezia este model de cunoaştere, metafizică, un model care-i permite lui „homo ludens” accesul, prin intermediul intuiţiei la lucruri şi lume, de parcă toate îi sînt date pentru a fi transformate în poezie. Se vede acum adevărul din afirmaţia că fiecare pagină a unui poet autentic prinsă într-un spaţiu unitar alcătuit dintr-un ansamblu de piese adunate în acest fascinant mozaic al cărţii, dă seama despre întreaga sa creaţie.

Se vede o poezie proaspătă, vie, în care mereu se lasă descoperit un accent nou, ori noi nuanţe pline de inedit, variaţiuni insolite la eternele teme, motive şi simboluri, toate rostite prin glasul propriu, după o înţelegere personală şi o semnificativă primenire a viziunii şi mijloacelor. În chip de mărturii ale propriilor experienţe, sunt relevante frământări privind timpul, uitarea şi memoria şi bătrâneţea, alăturată fiind mereu ecuaţia de identitate dintre viaţă, iubire şi moarte, aventura existenţei confundându-se cu poetica. Eonul Marelui Desant e cartea care arată cum poetul îşi caută persoana autentică, o persoană care se caută şi se creează continuu prin operă, trăind o experienţă individuală mereu reasumată în chip radical şi personal. Cert ne aflăm în faţa unei cărţi care ni-l arată pe Daniel Corbu ca făcând parte din rasa poeţilor stăpâni ca puţini alţii pe mijloacele artei lui, stăpânit de deplina responsabilitate a scrisului şi aflat sub semnul profundei originalităţi.

Călin COCORA
(Postfaţă la Ediţia critică:
Eonul Marelui Desant, ed. Princeps Edit, 2007)