DANIEL CORBU

Poezia lui Daniel Corbu. Un supraromantism

- Gheorghe Grigurcu

„Perfect” optzecist, din punct de vedere biografic (anul său de naştere, 1953, e cel în jurul căruia pivotează majoritatea componenţilor generaţiei cu pricina), Daniel Corbu cultivă un lirism particularizat, neîncadrabil în şabloanele „generaţioniste”. E un „disident” cu aplomb. Stratul său liric primar e romantic, vitalist, turbulent, precum un sol neaşezat geologic, în care se produc erupţii vulcanice ori măcar ţîşnesc impetuoase, gheizere. Nostalgic, poetul regretă neapartenenţa sa la elementele cosmice, cosmosul fiind aici asumat nu doar prin sim-bolurile sale consacrate, ci şi printr-o retorică ce vuieşte în marile-i goluri, suferind neîmplinirea: „De ce m-ai născut din carne cînd aş fi putut/ repeta piatra/ cînd aş fi putut fi copac sau spumă de mare/ şi suferinţa ar fi locuit departe de mine?/ Poate tu ai fi vrut să mă naşti stea/ şi iată-mă doar un trist adevăr care umblă prin/ lume/ licurici al nesfîrşitelor grelelor nopţi./ Pentru cîntec şi moarte m-ai născut mamă/ înveşmîntat în viitorul meu de stele căză-toare/ n-am contenit să-mi hrănesc propriul gol/ şi să mîngîi pămîntul de sub pleoape./ De ce m-ai născut de carne, mamă/cînd aş fi putut repeta piatra/ cînd aş fi putut fi copac sau spumă de mare” (Intrarea în miracol). Byron, Shelley, Lermontov îşi aduc pînă la noi „tînguirea” prin mijlocirea poetului nouă contemporan. Un adaos de exactitate în expresia deznădejdii apare în următoarele stihuri problematizant metaforice, deşi nu mai puţin viforoase: „Cu inima zdrenţuită vin la voi zeii mei ficşi/ deşi ştiu că în tînguire numai unul singur încape/ cu inima zdrenţuită la voi vin cîntece amare/ hieroglife subţiri maltratate de spaimă/ şi întreb: Liniştea voi afla-o?/ Furtunile-ntîrzie schizma întărîtă lacrimile / Spune cuminecătură despre mine cel de/ dincolo de mine ce şti-voi?” (Preludii pentru trompetă şi patru pereţi). Sau jucînd pe echivocul biblic al numelui Daniel, precum încă o mostră a înfricoşării rezonante în infinitele spaţii romantice, constelate reflexiv şi opţional: ,,Nimeni nu pleacă prea departe de sine/ Daniel, Daniel, moartea în preajmă foşneşte/ şi tu rîvneşti bolţi cu idei căzătoare/ sărbători fără nume./ Daniel, Daniel, în spaţiul înfricoşat dintre da şi nu/ moartea amarnic foşneşte/ în groapa din suflet unde umbra stelei/ se-alintă/ şi tu, Daniel, Daniel, grămadă de fulgere/ adunînd fărîmele răbdării/ şi tu, Daniel, Daniel, grămadă de fulgere/ dansînd pe acoperişul secundei./ Lasă vor veni destui să atingă/ corpuştii curajului peticitele drumuri ale gloriei/ Daniel, Daniel, moartea foşneşte în groapa/ cu lei ?” (Groapa cu lei).

Dar Daniel Corbu nu rămîne în preajma oricum intemporalelor „vetre”, a „stelelor umflate de plîns”, a „speranţei care bate ca un clopot”, îndreptîndu-se spre derivaţiile mai recente ale romantismului, pe care le reprezintă pozele insurgenţei plebeiene, ale încrîncenării fantaste, ale sfidătoarei reverii exotice. Dacă Baudelaire definea ro-mantismul drept „o binecuvîntare a cerului sau a infernului căreia îi datorăm stigmate eterne”, să ni se permită a preciza că, deşi „eterne” în sens moral, aceste „stigmate” suferă mutaţii de ordin estetic. Avem în vedere aici mai puţin producţia confreriei de la San Francisco (Lawrence Ferlinghetti, Gregory Corso etc), care alcătuieşte un fundal internaţional, menţionat în relaţie cu poezia lui Daniel Corbu, cît viziunile indigene ale unor Dimitrie Stelaru, Emil Botta, Constant Tonegaru, Ion Caraion. Posedînd aceeaşi grupă de sînge liric cu aceştia, deşi cu o vigoare personală, fără nici un tic epigonic, autorul „Documentelor haosului” adoptă un ton sfidător, uneori uşor licenţios, de artizan arţăgos, emiţînd meşteşugite sudalme: „Zi de zi am lucrat la corabia cu şapte pînze/ ca la o mare construcţie./ I-am aşezat cu grijă prova teuga babordul./ Treceau zilele -prostituate fierbinţi/ pentru ibovnici de treabă. Tinereţea/ aşa a trecut./ Veneau oamenii un fel de Iisuşi astmatici:/ «se spune c-ar înălţa o corabie/ dar nimic nu se vede - ziceau -/ poate că-i doar o corabie de vorbe»./ Zi şi noapte am continuat să lucrez la corabie./ Zi şi noapte imperiul îndoielii am frînt./ I-am aşezat cu grijă pupa trirema odgoanele/ despăturita vatră din suflet găleţile cu rouă/ «Poftiţi în corabia cu şapte pînze/ vîntu-i prielnic şi depărtarea ne-aşteaptă/ iat-o cum luminează cu toate rănile sale!»/ Dar oamenii întîrziau să urce./ «Asta nu-i o corabie ca toate corăbiile/ ziceau încercînd în mîini carcasa de litere/ fierbinţi/ asta e o corabie de silabe/ asta e o corabie umplută cu lacrimi»” (Corabia).

Trist megaloman ameţit de satisfacţia „facerii” sale verbale, îşi recunoaşte „neruşinarea”, id est impostura artefactului estetic, în raport cu trăirea ca atare: „Pe zi ce trece tot mai al tău/ părnîntule prieten./ Am inventat cîntece de adormit universul/ am îndulcit catapetesme/ m-am lăsat devorat de cuvinte/ călcîndu-te am trăit bucurii neruşinate/ bucurii de om singur” (Dacă toate gîndurile duc într-o carte).

Poetul are sentimentul unei damnări moderne, în compoziţia căreia intră istoria (nervozitate temporală), spaima mulţimii (nevroză a solitudinii), dedublarea eului (inconformism al fiinţei în raport cu sine). „Pesimismul” e conotat metropolitan, spre a i se asigura alibiul unei „actualităţi” pe cît de defectuoase moralmente, pe atît de trebuitoare nădejdii de supravieţuire estetică: „Trec pe străzi cu o sabie deasupra capului./ în spatele meu istoria şi această clipă care i se adaugă./ în faţă femeia în verde semănînd cu neliniştea mea/ emuli ai curajului mastodonţi spînzuraţi prin barăcile/ rîsului voluntari îngrijind rănile publice/ la etaj un bufon plîngînd în singurătate./ Trec pe străzi ca un Cain cu rminile/ însîngerate mut şi orb ca Dumnezeul acestui veac/ refuz toate măştile biletul dus-întors/ din jacheta conformistului/ dau buzna prin pieţele pe unde moartea îşi face/ jocurile de artificii şi cei de faţă albesc de spaimă./ Nu sînt fericit pesimismul meu a şi făcut prozeliţi/ rătăcesc între mine şi mine cu o sabie deasupra/ capului blînd dezertor prin aburul viziunilor poezia/ m-a învăţat să fiu mereu singur./ Trec pe străzi cu o sabie deasupra/ capului nimeni nu observă/ doar tu inimă: uşă prin care plec şi mă-ntorc/ în fiecare seară” (Elegie). În acest climat de supraromantism (pandant al suprarealismului), eul îşi pierde consistenţa, devine lax. Narcis nu se mai priveşte fix în oglinzi, ci deambulează fantomatic prin luciul lor, trupul său însuşi se multiplică în senzaţia de mortificare: „încă te ştie gura mea sărutînd lame subţiri/ încă te ştiu mîinile plînsul fără motiv/ vai mie rătăcitor prin oglinzi/ firimiturile cîntecului au amuţit/ şi-i atîta linişte/ de parcă-aş fi murit în mai multe trupuri/ deodată” (Palimpsest). Aprehensiunea bardului este de-a nu-şi însuşi viitorul altei fiinţe: „acum tot mai spăşit înaintez/ de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul” (ibidem). Un chip de-a scăpa de povara „emoţiilor” pe care le ascunde „cu multă ruşine” îl reprezintă anamorfoza „inimii”, preschimbarea ei în proteicele iluzii: „în atîtea lucruri te preschimb irrimă a mea/ credincioasă tuturor utopiilor/ în năluciri şi cuvinte tornade sfîşieri/ amăgiri” (Zori tulburi şi o mină la frunte). Starea psihică a poetului e cea a unui boem sortit „pierzaniei”, asumîndu-şi anticipat „înfrîngerile”, bătut de ploi, înstrăinat de sine. Iniţial interogativă (prin decorul ei fizic, apărea somaţia intemperiilor), boema sfîrşeşte prin alienare: „M-am născut în anotimpul friguros al întrebărilor./ Călătoresc mult.(...)/ poemele sînt procese verbale ale tuturor bătăliilor purtate cu mine/ şi nu ştiu de ce n-am refuzat niciodată acest drum/ care seamănă cu pierzania./ Trec pe străzi pregătit pentru o nouă îirfrîngere/ înaintez prin ploaia de noiembrie/ viaţa e misterioasa sincopă ziua de rnîine/ mă întreabă de-s singur/ şi se pare că adevărul rămîne acelaşi/ oricît aş striga eu între aceste coperţi./ înaintez prin ploaia măruntă de noiembrie/ pregătit pentru o nouă înfrîngere/ în urmă se aud doar zarurile ploii pe acoperiş./ întors la mine găsesc un străin/ căruia îi dau uimit bună seara” (Bună seara). Alienare ce dobîndeşte cîteodată aspectul mirific al unor tărîmuri îndepărtate, ca un drog simbolist şi post-simbolist, pe filiera Minulescu-Tonegaru, nu fără pigmentul satiric al cărui echivoc vizează atît condiţia existenţială, cît şi conştiinţa metodologiei expresive, a recuzitei utilizate cu o plenară luciditate, în ciuda patetismului inclus: „La o oră tîrzie din noapte pe cînd tocmai încetasem lucrul/ la «Tratatul despre laşitatea lumii de la origini/ pînă în prezent» şi urmăream pe internet/ cele mai negre ştiri cînd tocmai aflasem că în Costa Rica/ criminalitatea printre elefanţii albi crescuse îngrijorător/ că un bărbat aprins de viol a siluit nouă femei/ într-o singură zi undeva prin Canare/ şi mafiile au sechestrat din nou copilul/ mi-liardarului Hababis că lucrurile prinţesei Diana/ se vînd prin tal-ciocuri umbroase...” (Pasărea neagră). Înscenarea aduce din nou gustul romantic al farsei grav-ironice. E pus la contribuţie Corbul lui Edgar Poe, care rosteşte, dincolo de faimosul Nevermore, vorbe sibilinice, descifrate de ascultătorul său cu „Dicţionarul cel mare”: „auzii bătaia din aripi şi magicul Corb/ aşezat pe pervazul ferestrei rosti pentru ultima oară/ THAKATMUNU SrPEDI/ prin livada cu vişini depărtîndu-se/ printre zarurile şi tomberoanele nopţii/ depărtîndu-se/ în timp ce repetam zăpăcit/ «Ghnoti Seauton» «Zopedi» «Imunu» «Katimos» «Spre Unde»/ «Eşti Viaţa eşti Moartea?» «Eşti înfăţişarea Ruinei?» THAKATMUNU siPEDI, THAKATMUNU SIPEDI/ Dincolo de bine şi de rău aşteptînd zorii” (Pasărea neagră). Astfel versurile iau o turnură psihedelică. „Morala” poemului se pierde în aburii halucinaţiei solemne.

O a treia ipostază a lui Daniel Corbu o alcătuieşte tranziţia de la boema (mai mult ori mai puţin stilată) la livresc. De la mărturisirile „scandaloase”, gen „încrîncenat stau în jurul inimii” (Preludii pentru trompetă şi patru pereţi). Sau: „dimineţile ca nişte fiţuici” (ibidem). Sau: „Vai! Zac uitat ca o jiletcă-n cuiere” (ibidem). Sau: „Vorbele mari tot plesnesc fără voie” (ibidem), autorul se converteşte la idealul textului, al Cărţii. E un soi de mistică laică („ca o timidă religie,/ ascultînd cum îmi creşte o fereastră”). O concepţie aparent mallarmeană, care-l atrage însă nu direct, ci pe calea ocolită (mai bine zis foarte ocolită!) a lumii empirice. O abstractizare în trepte, contînd nu atît rezultatul, mai mult enunţiativ, cît fazele intermediare ale distilării fenomenalului în idealul scriptural. E o ceremonie dinspre „impuritate” spre „puri-tate”. E ca şi cum o persoană ar executa un dans complicat în jurul unui pom, înainte de-a culege un fruct dintr-însul: „Trebuie să-mi învăţ moartea cîte ceva despre mine/ în nopţile tulburi cînd scriu/ cu aceeaşi încrihcenare cu care aş urca muntele/ fericit ca mirii aceia care făceau dragoste în cimitir/ pe iarbă verde ca să umilească moartea./ Voi vă uitaţi în biografia mea controversată/ prin o mie de ferestre/ ne suspectăm unul altuia spaima frînghia din jurul/ girului oxigenul/ plecăm din noi ne întoarcem în noi/ zilnic aduc dovezi despre inima mea/ transformată-ntr-o carte?” (Alt poem care şi-ar fi dorit un final optimist). „Zidurile livreşti” nu reprezintă un dar, ci o formă a damnării, finalul melancolic al unui ciclu vital al cărui dramatism nu se poate resorbi în întregime în verb: „Pe nesimţite îmbătrîneşti/ tot căutînd metafore pentru gloria unui text/ împroşcat cu azur cu idei vermion cu roza apocalipsă/ a clipei de faţă./ Erai tînăr îţi creşteau intrigi şi gheare/ de sfîşiat sărbătorile/ zilnic priveai ştreangul negru/ ŞTREANGUL NEGRU./ Învăţai:/ arta e o mică înşelătorie aplicată celulelor orgolioase./ Învăţai:/ Vita impedere vero. Să-ţi consacri viaţa adevărului./ Într-o cameră cu ziduri livreşti” (Ştreangul negru). Cartea nu e decît o entitate thanatică, o criptă: „Dacă toate gîndurile duc într-o carte/ fericită carte eşti părnîntule/ o moarte întreagă voi dormi în tine/ o moarte întreagă îmi vei albi oasele” (Dacă toate gîndurile duc într-o carte). Ori un grandios decor mort, o istorie provocatoare prin contrastul sau faţă de prezentul viu: „Oare laşitate se cheamă întîrzierea în utopii?/ Voci. Mereu voci. Stau în camera mea/ ca-ntr-un templu de cretă/ ca-ntr-un împietrit Babilon. De-o parte şi de alta cărţile./ Dincolo sau dincoace de fereastră-i visarea?” (Preludii pentru trompetă şi patru pereţi). Cartea nu e, ca la autorul Herodiadei, o hieroglifa a Neantului, o răscruce a limbajului cu Absolutul, ci o nostalgie a existenţei, un rest al său, tînjind după întregul ce-a fost ori ar fi putut fi. Printre stihurile dezabuzării abstractizate, vitalitatea ţîşneşte slobodă, aidoma unor fire de iarbă din crăpăturile asfaltului. Biruie datul temperamental al poetului. Intre poem şi trăire are loc o luptă surdă, biruinţa poemului nefiind decît o victorie a la Pirus. Viaţa decimată revine sub chipul invincibil al „uimirii”, sorginte deopotrivă a poeziei şi a cugetării, închizînd cercul antagonismelor pururi active: „Toate epitetele şi-au luat cîmpii din poemele mele./ Singur extatic amar construit din bucurii retezate/ stau atent să văd unde-şi mai înfige colţii/ Metafora./ Dimineaţa umbra ta seamănă cu un clopot/ mi se spune/ cu un palimpsest revoltat./ Deasupra întîmplării de-a nu fi/ nimic/ dedesubtul întîmplării de-a nu fi/ nimic şi nimic/ oglinzile acoperă singurătăţi voiajere/ pe limba dulce-amară înfloreşte furtuna/ singur extatic amar/ stau atent să văd unde-şi mai înfige colţii/ Metafora./ La academia poemului principalul subiect e uimirea” (Academia poemului). Cerneala, instrument al sacrificiului literar, apare celebrată nervalian: „Copleşitoare măreţia golului/ pe care urmează să-l umplem./ Astfel aşezat între imnele stăpînirii de sine/ în camera asta unde vorbesc singur/ să nu mă uit/ soarele negru al cernelii/ m-apasă./ Soarele negru al cernelii/ m-apasă”. (Preludii pentru trompetă şi patru pereţi).În cele din urmă, substanţele afective ale trăirii, deşi părelnic învinse în impactul cu Cartea, se repliază în nucleele lor; drept autentice purtătoare ale divinului mister al fiinţei: „Obosite sentimentele se retrag din cărţi/ tu ca o inimă însingurată răsai/ călcînd în picioare propria umbră/ precum Dumnezeu orizontul” (Naştere vinovată sau scurtă introducere la lecţia despre om.)

Luptînd cu poezia precum Iacob cu îngerul, Daniel Corbu rămîne stăpîn pe fiinţa sa, care-l ajută „să privească lumea prin mai multe răni deodată”, textuale ca şi existenţiale.

Gheorghe Grigurcu
(Prefaţă la antologia Documentele
Haosului, Ed. Junimea, 2003)