DANIEL CORBU

Proba focului - Radu Călin Cristea

De puţină vreme a fost tipărită şi cea de-a doua carte a lui Daniel Corbu, despre care mă grăbesc să spun că a confirmat bunele impresii rostite sau scrise despre el la debut (Intrarea în scenă, Albatros, 1984). Puternic conceptualizată şi înaintînd sub o ploaie de aforisme, multe din ele memorabile, poezia lui Daniel Corbu e, în natura ei primară, un discurs despre amărăciune. Concepte mari ale existenţei – dragostea, moartea, prietenia, tinereţea, fericirea – trec printr-o baie de vid ce ne va releva doar proiecţiile lor minţite şi controlate în fiece clipă, de vehemenţa căderii. Poemele lui Daniel Corbu aduc mai degrabă a litanii copilărindu-şi severitatea în mică împotrivire a sufletului faţă de deşertăciunea trupului şi a vieţii în genere. Universul se dovedeşte a fi o infinită sursă a decepţiei, aşa că sumedenia raidurilor lirice va evolua către şi va sfîrşi în acelaşi definitiv hohot al expulzării din misterul tînjit. E un refuz care nu trezeşte spaima cît toleranţa, iar sarcasmul ce întreţine cu atîta vigoare „plimbarea prin flăcări” a poetului exprimă înainte de furia excomunicării o blîndă îngăduinţă pentru că însuşi exilul e o şansă întinsă doar celor aleşi. Poetul se transformă în, ca să zic aşa, propria sa victimă fericită, în faţa spectacolului umilităţii căreia susţine monologuri prelungi, cu larg deschisele aripi ale extazului egolatru: „Stai cît mai mult în preajma ta şi visează/ îmi zice îngerul meu păzitor ridicîndu-se dintre/ oglinzi/ inventează-te în fiecare clipă/ noaptea nu-i decît femeia ce trece trufaşă prin poemele tale/ şi ce dacă moartea îţi cumpără toate acţiunile/ stai cît mai mult în preajma ta şi visează/ îmi zice clătindu-şi aureola de ceaţă/ trăieşti printre îngeri şi biblioteci/ îmbracă-ţi pustiul cu închipuiri amăgeşte-ţi propria/ viaţă şi vorbeşte vorbeşte chiar dacă vor-/ bele tale vor trece/ ca spuma mării prin gura înecatului/ inventează-te în fiecare clipă bucură-te că existenţa există/ stai cît mai mult în preajma ta şi visează” (Sfaturi de amăgit întunericul).

E important să observăm că, deşi derulîndu-se pe marginea unei linii mai tăioase ca lama unui bisturiu, poezia lui Daniel Corbu nu triumfă într-o expectoraţie patetică şi nici nu se lasă inventată de fibrele gregare ale umoralităţii. Dimpotrivă: textele au o ţinută impecabilă, iar „acutele” sînt temperate prin acţiunea discretă a unui relativism de cel mai bun gust; aceasta este proba cea mai dificilă a poeziei lui Daniel Corbu şi tînărul autor o trece cu nonşalanţa şi eleganţa expresivă a unui spirit ce nu face paradă de cultură, dar îi foloseşte, cu măsură şi folos, sugestiile. Cu modestie şi într-un anonimat care parcă face mai bine artistului la tinereţe decît ieşirea gălăgioasă în agora, Daniel Corbu este un poet adevărat.

Radu Călin CRISTEA
(Familia, Seria a V-a, iulie 1988, anul 24, nr. 7/273)