DANIEL CORBU

Preludii pentru trompetă şi patru pereţi

Motto: „M-am săturat de noaptea asta strîmtă!”
Huşeng EBTEHADJ

I
(Zeii ficşi)

Oare laşitate se cheamă întârzierea în utopii ?
Voci. Mereu voci. Stau în cambra mea
ca-ntr-un templu de cretă
ca-ntr-un împietrit Babilon. De-o parte şi de alta cărţile.
Dincolo sau dincoace de fereastră-i visarea ? Privesc
o poză a lui Rilke din 1925 la Valmont
stînd pe iarbă semeţ şi fragil. Alături
André Gide la masa de lucru.
Bacovia cu o vioară în mîini
ca un vis speriat Bacovia prin 1952.
Nichita recitind versuri unui copac dintr-un parc
bucureştean.
Mai încolo un Dostoievski vulcanic şt un Kafka tînăr
cu priviri de înger întemniţat. Iar lîngă ei Borges orb
într-o bibliotecă din Buenos Aires ce trist
                                                         trişti!
Cu inima zdrenţuită vin la voi zeii mei ficşi
deşi ştiu că în tînguire numai unul singur încape
cu inima zdrenţuită la voi vin cîntece amare
hieroglife subţiri maltratate de spaimă
şi întreb: Liniştea voi afla-o ?
Furtunile-ntîrzie schizma întărită lacrimile.
Spune cuminecătură despre mine cel de
dincolo de mine ce şti-voi ?
Alfabetul secret al înfrângerii l-am învăţat
firmitură cu firmitură.
Voi avea liniştea ?
La Cana Galileii uimirea dă-n clocot
şi urmele-s încă fierbinţi.

Eu urc zilnic o golgotă de vorbe.
Liniştea voi afla-o vreodată ?

Cu tine vorbesc lună cerşetoare prinţesă
plutindă pe rîu
tîrfă a poeţilor romantici
cu tine steaua mea neagră steaua mea
neagră
despre mine cel de dincolo de mine ce şti-voi ?

II
(Atoatestăpînitor)

Intersecţii atîtea intersecţii încît te-ntrebi
de nu-i prea tîrziu.
Am împărţit cuvintele şi tăcerea
ambiţiile întunericul.
Să mai caut speranţa în steaguri ?
„Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri”. În camera mea
ascult Traum von Bermuda şi ascult
Chore und Arien aus des Matthäus-Passion.
Prin pliurile sufletului tristeţea
se depune ca un nămol.
Pătimiri. Profeţii îşi umilesc umbra.
Acolo înlăuntru orbita şi ochiul atoatestăpinitor.
Psalmii negri îşi caută ferestre.
                   Aşa!
Voi cutreiera preajma inimii.
Voi sta ghemuit pe coridoarele frunzei.
Voi idiliza.
Atît pentru astăzi.
Nici sfîrşiturile nu mai folosesc la nimic.

II
(Soarele negru)

Copleşitoare măreţia golului
pe care urmează să-l umplem.
Astfel aşezat între imnele stăpînirii de sine
în camera asta unde vorbesc singur
să nu mă uit
soarele negru al cernelii
m-apasă.
soarele negru al cernelii
m-apasă.

IV
(Uitat ca o jiletcă-n cuiere)

Nimic nu mă dezvaţă de mine.
Încrîncenat stau în jurul inimii. Iată cerul senin şi iată
dimineţile ca nişte fiţuici. De la fereastră văd piaţa
strada pe trotuar bufetiera în şorţ furtunul cu apă de
stropit trei manechine cu rochii drapate la magazinul
Paradis.
E dimineaţă. Funigeii realităţii dau buzna în suflet.
Există lucruri înduioşate de rîs spun există
priculicii zidiţi în destin. Vai! Zac uitat ca o jiletcă-n
cuiere.

               Dezrourat prin sălile de aşteptare ale istoriei
               uite cum m-adună întunericul
               uite slăbiciunile ameninţate
               şi uite triste inventarele !

Sunt pregătit să dispreţuiesc cîte ceva. Absenţa mă
                          latră.
Ceasurile s-au înecat în rîu. Un soare negru huiduie
ungherele. Moţăi. Refuz să-mi încarc limba cu vorbe
otrăvite. Un gînd fulgeră: „Cîtă demnitate în somnul
de veci!” Nu-i vina mea. Surîd. Steagurile să pîlpîie
cît or vrea. Vorbele mari tot plesnesc fără voie.

V
(Ceilalţi)

Şi viaţa care trece amar şi duios ca o paralizie.
În mine nenumăraţii
îşi agită orgolii.
locuim acest trup ca pe-o catedrală
nimic cert nimic prevăzut.
Fiecare o luciditate la pîndă.
Eu vorbesc ei ascultă în tăcere
Eu sărut preajma lucrurilor
ei le sfărîmă cu privirea
Eu visez. Cei fără nume îşi arată
dispreţul strălucind ca un brici.
Eu încerc vanitatea poemului cei fără de chip
                                             se retrag în surîs.
Scriu.
Preamăresc nimicul ce flutură-ntre noi.
Zorile ne găsesc însinguraţi
c-un morman de foi înnegrite.

VI
(Am şoptit ceva depărtării)

N-am gîndit acest gînd
n-am traversat această Sahară
n-am ascultat această ură
nu-i ştiu izvoarele şi nici ascunsele defilee
n-am chemat această lacrimă
ca un fluture atîrnînd pe obraji
şi nici acest imperiu de vorbe sugrumînd
               răsărituri.
Atîta doar:
am şoptit ceva depărtării
orizontului din palme
clipei care tocmai trecea
prăbuşită în sine.

VII
(Scenă)

Tu care călătoreşti prin cărţi căutîndu-te
ia seama: pînă şi un cuvînt ar putea să ucidă!
Aceste şoapte. îmi privesc pe rînd cărţile. Camera
se umple de voci.
„Ştii ce-nseamnă, domnule, să nu ai unde te duce?”
se tînguie Roquentin.
„Încă o vară pierdută!” zice prinţul Mîşkin
trăgîndu-şi cizmele pline de fluturi.
Şi Pozzo:„Lacrimile lumii sunt imuabile. Pentru fiecare
om care începe să plîngă, un altul, undeva, se opreşte
din plîns”.
„Nu se-ntîmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, e cumplit” continuă Estragon aşteptîndu-l înfrigurat pe Godot.
Suspină Faust: „Eu mi-am trăit în grabă
                                                           viaţa toată”.
Îl aud pe Hamlet: „Ţi-e numele, femeie, slăbiciune!”
„Ridică-te şi umblă” spuse Iisus şi omul din Samarica
a mers pe-un drum de uimire.
„Nu plec decît ca să mă-ntorc” se-cruntă Leopold
                                                           Bloom.

Şi din nou Hamlet: „Să mori, să dormi,
să dormi visînd, mai ştii!”
Gata: Penelopa l-a recunoscut pe Ulise.
Ofelia a sărutat trandafirul.
Am închis toate cărţile.
Goală e scena dar poţi să aplauzi.