Poezie şi libertate



Am īnvăţat că adevărata disperare īncepe din momentul īn care ştii şi, ştiind, realizezi că eşti nimic şi vrei să devii un explorator, un neofit, adept, acolit, un agent al misterului. Ca orice artă, poezia este o abatere alarmantă de la sănătatea omului normal, iar poetul e cel care-şi asumă celesta anormalitate, precum şi libertatea sa de creator de anormalităţi subsumate zonei esteticului.

Vorbind de Poezie şi Libertate, ne-ar fi la īndemīnă să īncepem cu binecunoscuta, de acum, afirmaţie a lui Heidegger din excelentul studiu asupra poeziei lui Hölderlin, după care poezia ar fi un „exerciţiu al poeziei interioare”1. Dar afirmaţia e destul de generală şi ar suporta multe nuanţări pentru a fi operabilă. Considerăm că, īn artă, libertatea e atīt de intrinsecă şi de un tip atīt de special, īncīt trebuie abordată cu multă seriozitate şi nu ca acei responsabili politici care invocă de cel puţin zece ori pe zi cuvīntul libertate, fără a interesa esenţa lui.

Pentru atīţia oameni, Poezia e un paradis al erorii, iar poetul un fel de comis voiajor al deformării realului. Căutīnd īn poezie sufletul pierdut sau pe cale să se piardă, poetul e un „producător de ideal”, cum spunea Baudelaire, dar cīt poate frumosul artistic să contribuie la idealul atīt de rīvnit de hommo aestheticus? Poate el să corecteze īnsăşi fatalitatea lumii? Dezarmantă candoare! Ajunşi īn acest punct, să-1 credem oare pe Hegel (cel din filosofia istoriei) care spunea că deosebirea dintre idealul şi realul lumilor este doar aparenţă? Că, practic, lumea materială există doar ca aspect al spiritului, iar conştiinţa este instanţa care reface lumea materială după propria imagine. Īn Giambattista Vico īntīlnim o definire a poeticului ca formă de cunoaştere autonomă. Pentru Vico, omul, īnainte de a integra lumea īn categorii intelectuale o integrează īn categorii emotive (īn Scienza nuova). Iar această libertate a emoţiei e infinită şi e generatoare de poezie.

Ni-i dat să credem că măreţia poetului se măsoară şi īn felul īn care īşi suportă singurătatea. Singurătatea care īi conferă un anumit tip de libertate. Şi nu greşea Baudelaire cīnd făcea distincţia clară īntre libertatea omului ales, blestemat şi libertatea foarte re-strīnsă a puşlamalelor. Īn cazul primei libertăţi (singura care ne interesează) apare densitatea trăirii şi irepetabilitatea ei. Depăşirea de sine. Realul ideal. Pentru poet, călătoria din lumea de semne exterioare īn lumea profundă cu semnele sale, īn labirintul interior, unde īntīlnirea cu minotaurul se poate petrece īn oricare clipă, e de fiecare dată misterioasă şi iniţiatică. Dezechilibrele dispar şi ţi se conferă acea forţă de fondator de religii, de şaman al ideii şi expresiei. De cele mai multe ori simţi că ţi se dictează („Et verbum caro factum est” - Şi cuvīntul s-a făcut trup, spune Ioan īn Evanghelia sa). Că descoperi ce n-ai rīvnit, ce n-ai visat. Că o libertate divină forţează limita. De aceea nu găsesc rea o vorbă a lui Thomas Dempster care priveşte limita: „Nu cerceta emoţiile interdicţiilor!” Şi dacă poetul nu-şi cultivă libertatea harică şi dacă prin această libertate nu se consideră un centru al lumii, īnseamnă că se află īn eroare. Īn acest sens, el e magician fără voie, uneori fără metodă. Pentru că e o magie să desfaci coaja lucrurilor şi ele să te lase să le pătrunzi īnţelesul sau misterul.

Găsesc inutil şi şcolăresc să mai reliefăm diferenţa īntre text liric şi poezie, pentru că, se ştie, poezia e pulberea aceea fină care pluteşte deasupra textului, iar textul doar un vehicul (mai sărac sau mai fastuos) care ne duce spre starea de poezie. MAGIA nu trebuie să fie īn poem doar ecoul unui ecou, ea trebuie să-l cuprindă, să-i dea forţa şi misterul de care are nevoie.

Nu ne propunem să facem aici o filozofie a poemului, dar trebuie amintit că textului poetic i se conferă libertate prin diversitatea de lectori şi modalităţi de lectură, el devenind astfel o „opera aperta”, după arhicunoscutul concept al lui Umberto Eco. Dar poetul? Există o libertate cu adevărat ideală a poetului, a celui care ar vrea să ia perla fără să ucidă scoica? Răspundem fără ezitare: NU! Cīt de liber poate fi poetul, populat el īnsuşi de marile simboluri ale lumii, cīt de liber faţă de mituri şi motive strivitoare de libertate (un fel de idoli baconieni)? Cīt de liber, cīnd mai există frica, spaima de neant, inconfortul venit din limitele cognoscibilului, a limitei elementelor textuale combinatorii, a inexpri-mabilului, cīnd mai există labirinturi nedescifrate, angoasa cotidiană, mizerabilul splin, toată această zgură existenţială?!

Īntīlnim īn cazul creatorului ceea ce aş numi libertatea canonică, formată dintr-o sumă de libertăţi fragmentare, dătătoare de adevăr liric, adică de irealitate conţinută īn text, adică de religie salvatoare. Pentru că ce altceva sīnt religiile lumii, dacă nu o poetică a spiritului aspirīnd la puritatea sacrală? A se observa că, īn toate culturile, invocaţiile divinităţii sīnt doldora de poezie şi cred că avea dreptate Saint-John Perse atunci cīnd spunea: „Cīnd mitologiile se scufundă, īn poezie īşi află refugiu divinul”. A se observa că toţi profeţii lumii au fost poeţi.

Cīnd crezi că eşti liber cu adevărat, īnseamnă că nu mai există nici o scăpare. Fără să-şi fi luat libertăţile lor particulare, ereziarhii Evului Mediu n-ar fi existat, n-ar fi existat nici libertatea canonică pe care o descifrăm astăzi īn textele gīnditorilor gnostici şi ezoterici. Intenţionam cīndva să scriu un studiu despre influenţa lui Cervantes, Beckett şi Kafka asupra operei lui Shakespeare, convins fiind de teoria fuziunilor circulare. Īmi veneau īn ajutor cīţiva susţinători ai ideii de circularitate a timpului: Platon (din Marele An), Nietzsche (L'Eternel Retour), pe urma ciclurile nonidentice ale lui Hesiod, Heraclit, Virgiliu, Bacon, Spengler şi Emerson. Acum mă voi rezuma doar la un citat din Marc Aureliu: „Cine a văzut prezentul, a văzut toate lucrurile: cele care s-au īntāmplat īn trecutul insondabil, cele care vor apărea īn viitor”. Privighetoarea lui Kits a fost ascultată, prin urmare, şi de Virgiliu, şi de Rilke, o ascult şi eu şi o va asculta poate şi poetul din anul 2660. Īnseamnă asta că istoria universală este istoria unui singur om?

A fi al timpului tău, a reuşi să fii al tuturor timpurilor, iată o libertate de care nu mai eşti răspunzător! Ne constituim ca un vis īntr-un alt vis, sau cum spunea Poe „un vis īntr-un alt vis mai mare”.

O altă idee, expresie a unei libertăţi ideale, dătătoare de frisoane multor orgolioşi creatori, este ideea poemului universal, nelegat de vreun nume (toate poeziile lumii sīnt doar fragmente din el), idee care a fost obsesia lui Scheley, preluată apoi de Emerson, Valéry şi Borges.

Dar să ne īntoarcem la libertatea operei ca lucrare a spiritului şi ca reflectare. După plăsmuire, opera de artă trăieşte o libertate de tip special. Aş numi-o chiar perioada de fericire a operei, ştiută īn toate articulaţiile doar de creatorul ei. Asta pīnă la punerea ei īn circuit, pīnă la intrarea īn legile realului, recte ale fatalismului lumii. De aceea, daţi-mi voie să-mi imaginez trei tipuri de libertate a textului:

1. libertatea germinală;
2. libertatea ideală (cīnd opera e o entitate nearuncată īntre legile lumii);
3. libertatea fragmentară (libertate pe care şi-o ia īn relaţia cu fiecare cititor).

Īn altă ordine de idei, īnsuşi faptul estetic revelatoriu, nu este libertate particulară, com-ponentă a libertăţii canonice? Căutarea continuă a unei alte sintaxe care să particularizeze textul, nu e o altă libertate a poetului?! Şi de ce n-am considera „noul umanism” impus de postmodernişti prin sublimarea realului şi a īntregii culturi drept o libertate demnă de luat īn discuţie? Mai ales că sīnt treizeci de ani de cīnd postmodernismul a devenit o obsesie culturală, fiind considerat ultima mare ispravă a lumii noastre. Īn ce mă priveşte, consider postmodernismul o reacţie nu numai īmpotriva modernismului, ci īmpotriva īntregii gīndiri culturale a omenirii. Īmi bazez această afirmaţie pe o idee a lui Heidegger3, după care fiecare om are tendinţa anulării ontologiei, peste care fiinţa nouă este o fragilă supunere. Acum, la „sfīrşitul istoriei”, īn sensul dat de Fukuyama īn 1991 şi nu răstlmăcint de unii şi alţii, postmodernismul oferă istoria sublimată a culturii, un compendiu la care se adaugă contribuţii personale. E oarecum şi sensul pe care-l dă profesorul sorbonnard Franēois Lyotard4, şi cred că ideea post-modernismului recuperatoriu vine din Bouvard et Pecuchet, unde Flaubert urmăreşte o desfiinţare a literaturii lumii prin concentrare īntr-o Carte-sinteză.

Īntrebarea pe care ne-o punem la sfīrşitul acestor consideraţii: va fi Poezia o religie a mileniului III ? Cum spuneam, a sosit vremea sublimărilor, a compendiilor. Īncă două generaţii vor interpreta marile mituri, simboluri, parabole, oferind compendii originale. Poate că nu sīnt deţinătorul unei viziuni absolute, dar, dacă intuiţia nu mă īnşeală, după vreo două-trei generaţii experimentale poezia se va īntoarce la simplitatea socratică, la simplitatea expresiei lirice, fără a neglija dimensiunea simbolică şi fără a escamonta misterul şi efectul magic. Va fi o revenire la forţa şamanică a cuvīntului şi la un ezoterism care īntotdeauna a făcut bine poeziei. Cīt despre poet, lucrătorul cu inefabilul, va rămīne acelaşi serafic salahor al sintaxei şi acelaşi fericit al fulgerărilor metaforice.

Note

1. Martin HEIDEGGER, Originea operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982 (traducere de Thmomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu). Īn acest excelent studiu despre locuirea omului īn lume şi despre īnţelesurile artei, Heidegger abordează libertatea ca element primordial, care stă la baza operei de artă. Spune filozoful, la pagina 31: „Problema originii operei de artă este problema privitoare la provenienţa esenţei sale. Potrivit reprezentării obişnuite, opera ia naştere din şi prin activitatea artistului. Īnsă prin ce anume, şi de la ce anume pornind, este artistul ceea ce este? Prin operă; căci faptul că o operă este spre lauda făuritorului ei īnseamnă: abia opera īl face pe artist să apară drept meşter īntr-ale artei. Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din aceşti termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că nici unul dintre cei doi nu īl poartă cu sine pe celălalt. Artistul şi opera sīnt, fiecare īn sine şi īn corelaţia lor, printr-un al treilea termen, care, de bună seamă este şi primul, anume prin acel ceva de la care artistul şi opera de artă īşi capătă de altfel numele: prin artă”.
2. BAUDELAIRE, Charles - Critica literară şi muzicală. Jurnale intime, E.P.L.U., Bucureşti, 1968. Citatul exact este: „Sīnt mai multe feluri de Libertate. E libertatea Geniului şi e libertatea foarte restrīnsă a puşlamalelor”.
3. A se vedea Martin HEIDEGGER, Zur Seinfrage (Cu privire la problema fiinţei), Klosterman Verlag, Frankfurt/Main, 1995.
4. Īn „L'Inhumain: causerie sur le temps”, Editions Galilée, Paris, 1988, Francois Lyotard consideră postmodernitatea nu ca depăşire a modernităţii, nu ca sfīrşit ori regenerare a ei, ci „ca perborare a acesteia, adică travaliu angajat să gīndească ceea ce, din eveniment sau din sensul evenimentului, ne rămīne īn mod constitutiv ascuns, nu numai prin prejudecata trecută, ci şi prin aceste dimensiuni ale viitorului care sīnt pro-iectul, pro-gramul, pro-spectiva...”.




eseul precedent