DANIEL CORBU

Poezie şi aristrocraţie

Dintotdeauna m-a obsedat imaginea zeilor care coboară şi a oamenilor care se înalţă. Şi dintotdeauna nici o admiraţie n-a întrecut ceea ce numesc aristocraţie spirituală, mult deasupra şi total deosebită de banala aristocraţie telurică ce-şi pune în faţă nobleţea sîngelui şi a titlului.

Consider că poetul adevărat face parte din această aristocraţie, autentica lui creaţie şi harul divin conferă nobleţe reprezentantului „a ceea ce este mai bun în orgoliul uman”, cum ar spune Baudelaire1. Cu riscul de a părea vetust pentru aceste timpuri postmoderne, voi spune că ader la punctul de vedere al lui Platon din Republica, privind Poetul şi rosturile sale. În viziunea filozofului atenian poetul este un individ inspirat „precum prorocii şi prezicătorii”, care „îşi ies din sine” şi care, „de cum se cufundă în armonie şi ritm, sînt cuprinşi de avînt bahic şi stăpîniţi de el asemenea bachantelor”. Pe de altă parte, poetul este vocea divinităţii, prin inspiraţia şi entuziasmul care îl scoate din sine „de cum se scufundă în armonie şi ritm”. Este o concepţie cu totul magică asupra poeziei şi poetului (căruia îi intuieşte mişcarea şi ritmul vital), venită dintr-o concepţie primitivă asupra fenomenului, ştiut fiind că, în Banchetul, poezia se referă şi la muzică, artă tot a ritmului şi armoniei. Nu vom lua în discuţie în această scurtă dizertaţie a noastră ideea alungării poetului din cetatea pe care o proliferează Platon, ultimul interpret al gîndirii magice. Dar vom da citatul exact din Republica: „Dacă un astfel de om (poetul, n.n.) va veni la noi să ne prezinte arta sa, vom îngenunchea în faţa lui ca în faţa unei fiinţe deosebite şi sfinte şi încîntătoare, dar nu-i vom îngădui să rămînă. Îl vom unge cu mir, îi vom pune în jurul gîtului o ghirlandă de lînă şi îl vom expedia în alt oraş”.

După concepţia magică, dar şi cinic exclusivistă a lui Platon, a urmat, cum bine ştim, analiza ştiinţifică, raţionalistă a lui Aristotel din Poetica, unde se emit precepte şi apar regulile artei.

Atunci cînd vorbim despre demnitatea expresiei artistice şi, mai ales, despre demnitatea artistului, trebuie să luăm în considerare singurătatea sa. E un fapt bine stabilit că nu există operă autentică în afara lumii. O operă de artă, o adevărată operă e autarhică şi conţine mari energii care acţionează asupra conştiinţei. Nici nu s-ar putea altfel. Să ne închipuim o carte necitită timp de cinci sute de ani. E un obiect mort, ea nici nu există.

Ideea că literatura e o zonă superioară şi pură, opusă lumii, e de natură romantică. Realitatea e că artistul nu se poate, niciodată, rupe de lume. Retragerea artistului în turnul de fildeş („tour d'ivoire”, cum, atît de poetic, îl denumeşte Saint-Beuve în ale sale Pansées-uri), această retragere în turnul de fildeş, zic, este luată azi în derîdere, ca şi estetismul pur.

Să nu negăm totuşi singurătăţile artistului. Se spune că un scriitor este cu atît mai mare cu cît îşi suportă mai bine singurătatea. Prin urmare, orice scriitor e o sumă de singurătăţi dăruite socialului.

Nu spun, deci, o noutate cînd afirm că poetul, cel hărăzit, blestemat să „producă” artă, are nevoie, multă nevoie, de singurătate, dar produsul singurătăţii lui este o cetate împotriva singurătăţii. Fără unica libertate a izolării - adică a retrăirii imaginare a lumii - nu poate să se ivească opera: fără operă, devenită fapt public, nu se poate naşte artistul însuşi. Paul Valéry, una din marile conştiinţe ale secolului XX, spunea despre artist (Le Solitaire) că este o specie dincolo de demenţă2.

Dacă luăm în seamă conceptul de operă deschisă al lui Umberto Eco, spunem, odată cu el, că orice operă se continuă în cititor sau, mai precis, ea se naşte din nou, odată cu fiecare cititor în parte şi în multe privinţe abia acum, cedată mulţimii, ea, opera, ia fiinţă cu-adevarat. Şi am ajuns la un fapt care s-a demonstrat de la sine: artistul mare, artistul adevărat este - prin operă - expresia cea mai înaltă a colectivismului uman. El este, tocmai de aceea, un inamic nedeclarat, veşnic real al solitudinii pe care şi-o doreşte atît de mult ca artist, dar pe care şi-o desfiinţează brusc cu produsul singurătăţii lui - opera.

Dar singurătatea creatorului este o sărmană contradicţie de termeni sau, şi mai drept, ea nici nu există. Fiindcă rezultatul este o erupţie în plină stradă.

Deşi subiectul acestui scurt eseu nu priveşte receptarea, nu uităm o clipă faptul că arta şi artistul sînt legaţi de social, iar Mallarmé spunea că într-o societate fără stabilitate nu poate exista artă stabilă sau distinctă3.

Dar ajunge un par la un car de oale! Disertînd în acest fel, pot păţi ca teoreticienii care se învîrt, de cele mai multe ori, în jurul textelor şi ideilor precum Don Quijote în jurul morilor de vînt, impunîndu-şi, prin studii şi cărţi, atitudini epistemologice, teorii şi concepţii, poetici generative transformaţionale sau ilocuţionare, sociopoetici etc. De aceea voi formula, în continuare, şapte principii comportamentale pentru poetul zilelor noastre, un Septalog pe care să-l aibă oricînd în idee:

1. întoarcerea la magie şi la misterul fiinţei;
2. respectarea inspiraţiei şi a stărilor poe-tice în desăvîrşirea lor;
3. conferirea forţei mantrice oricărui text liric;
4. elitismul/ înălţarea cititorului la ezo-terismul poeziei şi refuzul coborîrii la înţelegerea vulgului, populismul fiind o ridicolă şi impardonabilă decădere;
5. demnitatea expresiei artistice şi origi-nalitatea cu orice preţ;
6. aristocratizarea poeziei prin îndepăr-tarea de cotidian şi prozaic;
7. menţinerea prestanţa sociale a poetului, salvarea imaginii.

Devine tot mai clar faptul că doar de poet depinde că statutul acestuia în social. El şi nimeni altcineva trebuie să-şi recapete demni-tatea pierdută prin desele marginalizări, poetul să redevină astfel un cavaler al spiritului „ni peur ni reproche”, care-şi asumă culpa metafizică, aşa cum ar spune Jaspers, şi să conştientizeze că „libertatea poeziei nu constă în aceea că poţi scrie fleacuri, ci în a nu-ţi stînjeni harul cu pretenţii arbitrare şi în a scrie ce îţi stă la inimă. În acest lucru constă libertatea ca fiecare să scrie ceea ce îi cere propria sa natură"5. Adică libertatea de a fi el însuşi. Pentru că în ce priveşte socialul, peripatetizînd prin Grădina patologică a lumii, orice poet visează la lumea ideală, paradisiacă prezisă de Isaiia, în care lupul va convieţui cu oaia, leopardul va dormi alături de ied, iar leul se va hrăni cu fîn asemenea boului.