DANIEL CORBU
"Dumnezeu e mort - spune Nietzsche
E doar obosit - spun eu - şi cāteodată amnezic"
Pasărea neagră
La o oră tīrzie din noapte pe cīnd tocmai īncetasem lucrul
la „Tratatul despre laşitatea lumii de la origini
pīnă īn prezent” şi urmăream pe internet
cele mai negre ştiri cīnd tocmai aflasem că
īn Costa Rica
criminalitatea printre elefanţii albi crescuse
īngrijorător
că un bărbat aprins de viol a siluit nouă femei
īntr-o singură zi undeva prin Canare
şi mafiile au sechestrat din nou copilul
miliardarului Hababis că lucrurile prinţesei Diana
se vīnd prin talciocuri umbroase
că la Holywood lui Shakespeare i se pune pe cap
o cenuşă postmodernistă īnecăcioasă
acră şi grea ca un tren de soldaţi
că nişte omuleţi verzi prieteni ai omului
participanţi la Podul de flori intergalactic
au mai ocupat trei insule īn Pacific
auzii un zgomot venind prin fereastra deschisă
un zgomot prelung şi macabru ca de OZN-uri nervoase
īmi dezlipii ochii de la multicolorul ecran internet
şi văzui orbitoarea lumină cum vijelioasă
īmi intră īn cameră
apoi o rafală de aripi īngheţă īncăperea
lăsīndu-mă īncremenit īn barocul meu scaun pluşat
şi deasupra şemineului un corb princiar se-aşeză
privindu-mă fix.
Ca-ntr-o filmică scenă parcă treceam prin coridoare
de spaimă
decorticam clipe ratate īntr-un labirint părăsit
dar eu nemişcat īn scaun priveam deasupra
şemineului englezesc unde se-aşezase strania
imperiala pasăre neagră.
Sufletul: nişte zgură acolo şi el gudurat la
picioare
„Eşti Corbul lui Poe – īndrăznii să vorbesc aproape
īn şoaptă – prin urmare aripile tale sfīrşituri anunţă.
Spune-mi, de ce-ai venit corb apocaliptic
misteriosule Corb?”
Dar el stătea neclintit privindu-mă fix.
„Ştiu că vei spune acum Nevermore – rostii apăsat –
atīta poţi spune incultule Corb cobe voyajeră
o ştiu de la Poe. Dar de ce m-ai ales
chiar pe mine despicīnd un secol cu aripa neagră?
Hai spune corb alegoric cobe a veacurilor
poticnite-n visare eşti Viaţa eşti Moartea eşti
īnfăţişarea Ruinei?”
„THAKATIMUNU SIPEDI”
slobozi din ciocul regal pasărea neagră
„THAKATIMUNU SIPEDI” se răspīndi peste tot īn camera
tristă precum fiorul rece al morţii.
„Spune-mi pasăre ocultă oricine ai fi
această vorbă ciudată ce-nseamnă?”
Dar Corbul rosti triumfal:
„THA-KA-TI-MU-NU SI-PE-DI”
„Din nou te īntreb majestuosule Corb Thakatimunu Sipedi
ce-nseamnă şi de ce schimbat-ai odată cu veacul
acel misterios «Nevermore»? Şi de ce pe
mine m-ai ales
din cei mulţi lăsīndu-mă pustiu ca după
devastatoare beţii?”
Dar Corbul răspunse fixīndu-mă cu privirea-i sticloasă:
„THAKATIMUNU SIPEDI”
„Şi acum īncotro enigmaticule Corb
cīnd mi-ai turnat negreala misterului īn suflet
ca pe-un absint blestemat? Mai ştii ceva despre Poe,
cel mort īntr-un şanţ nu mult după ce i-ai dăruit
straniul cuvīnt «Nevermore»?
Şi acum īncotro? Spre Unde? Spre Cīnd?”
Răspunse Corbul privindu-mă fix: „THAKATIMUNU SIPEDI”
Deschisei Dicţionarul cel mare la T şi la S la P şi la
ancestralul discutabilul Z al vechilor regi
să nu pierd sensul ca Poe altădată
īnainte de-a dispărea strania apocaliptica pasăre
neagră:
„Zopedi” = groapa timpului, „To axion esti”, „Gnothi
Seauton”,
„Katimoris” = floarea sinucigaşă, „Katimos” = dună de amurg multicolor
(Poate că aici ar trebui să-ngrop toate ideile despre lucruri).
Grăbit răsfoii masonice cărţi, Gehena, Paideuma, Golemul, Caballa cu o mie de gīngănii reci
curgīndu-mi pe şira spinării
uitīnd de pasărea vorbitoare pīnă cīnd
auzii bătaia din aripi şi magicul Corb
aşezat pe pervazul ferestrei rosti pentru ultima oară
THAKATIMUNU SIPEDI
prin livada cu vişini depărtīndu-se
printre zarurile şi tomberoanele nopţii
depărtīndu-se
īn timp ce repetam zăpăcit
„Gnothi Seauton” „Zopedi” „Imunu” „Katimos” “Spre Unde?”
“Eşti Viaţa eşti Moartea?” „Eşti īnfăţişarea Ruinei?”
THAKATIMUNU SIPEDI
THAKATIMUNU SIPEDI
Dincolo de bine şi de rău aşteptīnd zorii.
poezia următoare