DANIEL CORBU

Daniel Corbu sau Odiseea singurătaţii

- Alexandru Pintescu

Daniel Corbu aparţine atît prin vîrstă cît şi prin factură psihică generaţiei optzeciste. „Sintagmele” promoţiei căreia îi aparţine sînt cognoscibile la nivelul scriptural ca şi în cel atitudinal: un inte-lectualism rafinat ce nu coboară în letrismul fad, o ironie subiacentă ce nu decade în verbalism sau declarativism, plăcerea idelebilă şi indenegabilă a Textului ca structură în mişcare fără ca această textuare (sintagmă propusă, se pare, de Marin Mincu) să fie un pur joc intelectual, fără aderenţă la realitate.

La Daniel Corbu decelăm, în plus, o dezabuzare stoică, uşor sceptică, oricum aseptică. Cîntul său liric se adresează spaţiului securizant al Odăii privită ca loc al martirajului spiritului modern, iconoclast şi versatil, sagace în cinismul demersului ideatic, dezabuzat în aventura reiterînd antica odisee (periplul este, în schimb, orientat spre lagunele fiinţei!). O singurătate programatică prezidează acest lirism al dezabuzării spiritului în contact cu o realitate aleatorie şi antagonică. Debusolarea şi disoluţia este semnificativă în, spre pildă, Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, prin imaginea dublului oglinzii, imagine cînd micşorată spre trecut prin amintire, cînd proiectată pe ecranul conştiinţei vizionare prin reverie şi extază („Sîntem fiecare aşteptarea celuilalt”), numele lui impunîndu-se de la sine, cu precizarea că, în reprezentarea sa, Celălalt este un substitut nu doar al memoriei, nu doar al individualităţii, el reprezentînd un alter-ego revelator doar sub registrul narativ.

„Orice oglindă reprezintă o uşă închisă” afirmă poetul oripilat de imaginea care se închise pe sine ca într-o casetă un giuvaer dar, în acelaşi timp, semnifică o succesiune în timp sau chiar un succedaneu al fiinţei. Deşi este vorba de o fiinţare regizată pe baza unui scenariu narativ, a te povesti pe tine este o altă metodă de a descrie imaginea din oglindă, de a ţi-o apropia, de a o perpetua în memoria celorlalţi. Fotografia, ca şi oglindirea este o altă fixaţie poetică. Oglinda implică în mai mare măsură intimitatea, relaţia biunivocă fiinţă-lucru, nu-l implică pe Celălalt, este o imagine-ecran freudiană: „oglinzile acoperă singurătăţi voiajere” omologate sub semnul uimirii: „La academia poe-mului principalul subiect e uimirea” (v. Academia poemului din volumul Preludii...). Alter-ego al eroului liric, imaginaţia este proiecţie alteră (u-neori şi alterată), oricum efemeră, un succedaneu al duratei bergso-niene. Imaginea este fiinţa apropiată şi trădătoare, unul şi multiplul, unitatea şi alteritatea, deoarece „Nimeni nu pleacă prea departe de sine”. De aceea proiectarea în ceilalţi se va reduce la confruntarea cu Celălalt, aşa cum şade bine unui singuratic ce se respectă: „Şi viaţa care trece amar şi duios ca o paralizie”.

În regimul mortificării prin vis, reverie sau pură somnolenţă se relevă tainele eului: ”Facă-se voia abstracţiunilor! / Din oglindă, o cohortă de fluturi porneşte să acopere cerul” (v. În loc de prefaţă). Dezabuzarea provine de la sintagma inhibată legată de experienţa milenară a umanităţii, de persistenţa în eroare sau în iluzionare: „Ceea ce este de cucerit s-a mai cucerit / ştiu asta. / Ceea ce este de spus s-a mai spus” (v. Oracolul).

Eul este aici obnubilat de un deus absconditus care-l pune în abis pedepsindu-l astfel pentru trufia de a-şi hipertrofia iamginea în oglindă: „singurătatea adunîndu-se abis cu abia/ şi chipul răsfrînt în apele primordiale/ ca-n celeste oglinzi”. Oglinda, pe alt plan, repre-zintă, precum poezia, o reflecţie a fiinţei, o dezvoltare-nfrîntă”. Între Ordine şi Aventură poezia îşi are rolul, acreditat de poet, de a omologa Ordinea. Cel care „toată viaţa a ridicat piramide de vorbe” – precum Timur Lenk piramide de cranii –, se simte îndrituit să afirme: „poezia e haosul condamnat la visare” ca în Weekend secret. Visarea are aici funcţie regulatoare, ordonatoare, punitivă. Este un weekend care adună un conclav de spirite ca în poemul ce dă titlul volumului, exempli gratia privind modul în care poetul îşi disciplinează coşmarele, stările de angoasă. A fotografia stări de spirit – iată menirea Poeziei, fotografia devenind ipostazierea unei experienţe spirituale conform preceptului de imago mundi. Nu mai puţin are şi un rol redundant, reificînd fiinţa.

Eroul liric ce urcă zilnic „o golgotă de cuvinte” este un abulic dezabuzat cuprins de o stoică ataraxie: „Tu care toată viaţa ai înălţat piramide de vorbe / ascultă / nu se face nimic cu adevăruri fărîmiţate” (v. Aniversare). Ispitit de neant şi de neantizarea prin cuvînt cînd î-nalţă litanii fotografiei ca formă de trecere, ca pasaj spre atemporal şi anistoric: „Cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara / îngerii dorm / prietenii îmătrînesc în fotografii / Manualul bunului singuratic lînce-zeşte-n odăi” (v. Palimpsest). De aici imaginea viitoare ca tărîm al făgă-duinţei (cf. „Doamne pînă şi în limba muţilor ziua de mîine / înseamnă pămînt al făgăduinţei”). Înstrăinarea prin imagine, veşnic apostaziată şi vecinic rîvnită, este o imposibilă întoarcere: „Nimeni nu pleacă prea departe de sine” (v. Groapa cu lei).

Spaţiul recluziunii este cînd imagine – oglinda sau fotografia –, cînd camera (în fond, fotografia este o cameră obscură) – spaţiul tri-dimensional –, cînd turnul hölderlinian de unde poetul emite profeţii, anateme sau idei vizionare: „Exist, deci îmi pun întrebări / îmi pun întrebări deci exist. Îndoiala e un avantaj în plus. Măreţ animal e poetul / sub foaia de cort a memoriei”. Dincolo de ironia acidă (ploaia e şi ea acidă?), se asociază imaginea cortului ca un spaţiu modern, recluzio-nar, ca o întoarcere la natură şi la animalitate, între om şi natură interpunîndu-se doar o subţire foaie de cort, folie protectoare dar şi iluzorie, spaţiu intim dar şi spaţiu capcană. Refuzînd habitualul şi habitudinile mic-burgheze, poetul refuză implicit servituţile spaţiului intim, limită, panică a spaţialităţii. Bivuacul are calitatea unui spaţiu provizoriu, oricînd amendabil, calitatea de popas spaţial temporara aşa cum oglinda şi / sau fotografia sînt spaţii în care eul versatil se reculege sub o coordonată în acelaşi timp şi temporală (precară, efemeră, fragilă).

Visătorul care „repara aripi uzate de îngeri” aderă la alegoria vi-sului ca o şansă de salvare din marasmul existenţial, corabia de vise” amintind de rimbaldiana „corabie beată”, de fapt o „corabie de cuvin-te”, „umplută cu lacrimi”. Sînt sigur că plumbul literelor nu va trage corabia la fund. Cel ce încearcă „vanitatea poemului”, îşi „agită or-goliile”, în vreme ce viaţa „trece amar şi duios ca o paralizie”. Sub as-pect strict stilistic, poetul ne pare a fi un antimetaforic gen Gotfried Benn, poemul avînt totuşi savoare stilistică, bogăţie a limbii, un registru liric deschis spre umanitate, cald de referinţe livreşti bine asimilate, neostentative. Este o căutare de sine (cf. „despre mine cel dincolo de mine ce voi şti?”) dar şi o „întîrziere în utopii”.

Dezabuzarea supremă este exprimată prin ideea finitudinii privită ca lipsită de sens, golită de semnificaţie: „Nici sfîrşiturile nu mai folo-sesc la nimic”. Retorica nu mai distonează cu sensibilitatea poetului deoarece poemele par scrise cu cerneala melancoliei în care „Vorbele mari tot plesnesc fără voie”. Poemul final al volumului Preludii..., veritabil Turn Babel al Semnificaţiei („Oare laşitatea se cheamă întîr-zierea în utopii?”), antrenează un veritabil comperaj de texte semnificative pentru structura dialogică şi narativă a poemelor cărţii amin-tite mai sus.

Atari proiecţii în atemporal vor atrage referinţele critice pe marginea cărţii de faţă şi/sau a plachetelor următoare. Pe bună dreptate Laurenţiu Ulici va releva „distanţarea ironică”, Marin Mincu „inovaţiile textualiste”, Cezar Ivănescu „forţa tragismului”, Paul Dugneanu natura dubitativă („doreşte să găsească o alternativă existenţială”), în vreme ce alţi exegeţi se vor opri la atributele psiho-somatice, ca să zic aşa, ale omului, Constanţa Buzea remarcîndu-i seriozitatea, Radu Săplăcan scepticismul, Nicolae Ciobanu „încrederea nelimitată în destinul Poetului ca exponent privilegiat al binelui obştesc absolut”, Radu G. Ţeposu „spiritul rebel şi sfidător”, Gellu Dorian preţuindu-i la superlativ sentimentalismul, Radu Călin Cristea – larga umanitate, Traian T. Coşovei – comunicabilitatea, Mihai Botez – in-geniozitatea, Romul Munteanu – utopismul, Al. Ţion – bacovianismul, Al. Cistelecan – parabolicul, George Vulturescu –, în fine, evocînd fun-cţiile estetice ale memoriei. După cum se vede, consideraţiile stilistice se împletesc cu cele de psihologia creaţiei, iar acestea din urmă vi-zează fie straturile de profunzime ale eului creator, fie latura rapsodică ori chiar umorală a acestui adept al „lirismului vizionar” (Adrian Popescu). Cartea de faţă reia reia portretul liric cu care ne obişnuise autorul: insurgent, iconoclast, profetic-vizionar: „El a ajuns să privească lumea prin mai multe răni deodată / ochiul lui rece se împrietenise deja cu întunericul / şi se obişnuise cu întrebările morţii. / Adesea trecea pe străzi şi gîndurile lui trezeau un cimitir de tăcere. / Îşi urma pas cu pas Nebunia (cu care ani de-a rîndul / împărţise aceeaşi flacără). / În nopţile lui albe aduna pietre / cu care urma să dureze o mare construcţie. / Cine ştie dacă nu era ocrotit de vreun zeu!” (Autoportret la persoana a treia). Obsesia lui Amfion-constructorul este prezentă şi aici ca şi la Nichita Stănescu: „Zi de zi am lucrat la corabia cu şapte pînze / ca la o mare construcţie”. După cum este prezentă obsesia trădării: „Nu sunt Iisus nici Napoleon nici măcar Stig / Dagerman stau singur la cina de taină / şi totuşi cineva mă va vinde”. Efemerida se transformă în tragedie. Istoria fiinţei în Destin. Poate fiindcă, aşa cum afirmă, poetul are o naştere vinovată: „Zodiile au răscolit totul / Nici nu ne trebuie atîta pămînt să fim fericiţi atîtea credinţe / A fi a iubi a muri / Şi cerul hemoragic autodidact deasupra / citindu-ne ca pe epifanii” (v. Naştere vino-vată sau scurtă introducere la lecţia despre om). Poemul este cu ade-vărat antologic şi semnificativ pentru sistemul de interferenţe cul-turale în care se mişcă poezia lui Daniel Corbu. O hemofilie labirintică trimiţînd nu doar la Eliade sau Durrell ci şi la obsesia bachelardiană a zborului, a levitaţiei: „Fiule într-o lume fără aripi / trebuie să înveţi să dai din mîini / şi din picioare”. Aceste false învăţături teodosiene conţin o ironie subiacentă: puritatea nu poate fi lipsită de adjuvantele aripi, după cum acestea nu lipsesc nici spiritului gregar...

Poetul este adept al vizionarismului eleatic hölderlinian („Înainte de-a da nume lucrurilor / învaţă să mîngîi”) după cum se vădeşte a fi şi un papirofag postgutenbergian („Fericirea ta de om singur rătăcind prin biblioteci”). După cum este şi un hedonist („Doamne pînă şi în limba muţilor ziua de mîine / înseamnă pămînt al făgăduinţei” – remarcabil vers citat deja în alt context). Dar un hedonist care aspiră la „în-coronarea cu lacrimi”, un aspirant la fericire şi la tainul Muzelor („voi rămîne închis într-o carte”) cogitabund, chiar sceptic („Tu ce faci – te întreb – la ora cînd toamna / îşi poartă pe străzi imperii de frunze / asemenea unui general în rezervă / trecut prin spasmele a două răz-boaie mondiale / tu ce faci cînd moartea traversează strada odată cu tine / şi cînd dimineaţa limpede îşi cumpără un ziar / şi o sticlă cu lapte?”). Cine citeşte ziarul (Moartea) ştim deja. Ne întrebăm cine bea însă laptele!? Să fie Poetul? Mira-m-aş!

Poetul aspiră la o carte a cărţilor, la Opera Magna. Astfel nu s-ar plimba la Bobotează cu maşina de scris, nu şi-ar pune o multitudine de măşti, nu ar aspira „spre marile tomuri”. Pînă atunci „prin odăile prin care ne-am iubit” se lasă noaptea, afirmă Poetul. O noapte prielnică Visătorului: „L-am văzut legînd braţele unei/ compătimiri./ L-am surprins în timp ce bătea marea în cuie / în timp ce închiria bobul de rouă / incendia răsărituri cu propria flacără / şi repara aripi uzate de îngeri./ L-am privit îndelung:/ în amurguri înmiresmate/ stătea agăţat de propriul strigăt”. Să ni-l închipuim pe acest sclipitor poet al singurătăţii, precum Sisif, ca fiind fericit „Într-o casă un om singur/ repetă la nesfîrşit un singur cuvînt: fericire”. Atunci cînd un poet scrie astfel, nu este singur. Are alături adevărata poezie a lumii.

Ca într-o mare, reseminată (la nivel estetic şi moral) carte a urmelor, poetul deplînge „apocalipsa de fiecare zi”, „lamentaţiile lui Cain”, „nopţile sterpe”, clipa de-acum”, „mîinile vinovate”, „foşnitoarea absenţă”, „moartea rozalbă”, „rîsul vineţiu”, „divina tragedie”, „intrarea în miracol”, ca şi motive recurente precum „fericitul Nicăieri”, Pan-teonul, Babilonul, ca şi motive devenite mituri culturale (Hamlet, Faust, Casandra) sau biblice (Grădina Ghetsimani). De aici ideea, fer-tilă, a omologiei dintre cititor şi scriitor („Cititor anomim, cititor omonim”) ca şi apetenţa pentru referinţa culturală (la Şcoala din Frankfurt a lui Adorno, E. Fromm, Habermas sau Horkheimer, dar şi la corbul poesc sau la antichitatea greco-latină).

Nu mai puţin incitante sînt briliantele de gîndire extrase din „miezonopticele” lecturi din profetul David („În cartea ta toţi vor fi scrişi, zilele se vor zidi şi nimeni în ele”), Nietzche („Eu sunt Singurătatea devenită om”), Elytis („e o bigamie să iubeşti şi să visezi”), Nichita Stănescu. Nu mai puţin interesante sînt dedicaţiile făcute „colegilor de la Şcoala ieşeană de potcovit inorogi”. Pentru că Daniel Corbu este un poet de aleasă vibraţie al cărui diapazon liric poate atinge deopotrivă coardele imnice, cît şi pe cele grave, tragice, tumefiate de durere, emaciate de suferinţă.

Alexandru PINTESCU
(Prefaţă la Manulaul bunului singuratic,
ediţia a II-a, Editura Opera Magna, 2004)