DANIEL CORBU

O conştiinţă textualizantă - Marin Mincu

E surprinzător cît de repede a achiziţionat acest poet un instinct barbian ca formă acută prin care poate fi explorată existenţa; dacă „doar cărţile pot şterge urmele cărnii” (scris cu majuscule în text) atunci sensul pulsatil al realului este perceput nu ca natură, ci ca proiecţie reflectată a naturii: „Stai cît mai mult în preajma ta şi visează / îmi zice îngerul meu păzitor ridicîndu-se dintre oglinzi/ inventează-te în fiecare clipă/ bucură-te că existenţa există”. Daniel Corbu rescrie dintr-un instinct poetic barbian al textualizarii, cum se observă după toate aparenţele şi din poemul „înotătorul”; este prezent aici procedeul înecării prin intermediul căruia existenţa se autosuprimă, repliindu-se spre text, dar cred, mai degrabă, că totul este doar o reminiscenţă exterioară, dacă nu cumva o supralicitare din parte-mi; la Ion Barbu e vorba de o imersiune în text „imaginară”, ca să zic aşa, pe cînd aici totul nu e decît descrierea unei întîmplări „reale”. Totuşi nu este tîrziu să încercăm să vedem în ce mod a fost citit poetul Jocului secund de componenţii ultimei promoţii. Se întrevede astfel un fenomen extrem de interesant; pare că poeţii cei mai tineri îl preiau pe Ion Barbu la distanţă de peste cincizeci de ani, fără complexe, cu aerul firesc al unei contemporaneităţi „în absolut”. După ce sintaxa a fost descordată şi sternul poetic descifrat, s-a trecut la inventarierea şi explicitarea toposurilor şi a procedeelor; aşa îmi explic că, deşi majoritatea poeţilor tineri nu are decît o cunoştinţă vagă despre teoria textului (intermediată de referinţe sporadice, vreau să zic că sînt foarte puţini cei care să fi citit la sursă principalele lucrări apărute în colecţia Poetique a Editurii „Seuil”), ei intuiesc şi continuă, cu toate acestea, în practica scriiturii, „tradiţia” textualizării (şi a textualismului) inaugurată de autorul „Jocului secund”. Dacă se poate vorbi deci de o emulaţie în descendenţă barbiană, aceasta aparţine, în principal, ultimei promoţii care a asimilat, în sfîrşit, fie şi la modul instinctiv, lecţia textuală a marelui poet, nu îndestul de uşoară, fapt ce se constată şi din tatonările şi precauţiile nenumărate ale fiecăruia din aceşti recenţi adepţi ai textualizării. Susţin că este vorba mai ales de un act de încercare, o probare implicită (şi explicită) a acestui tip de tradiţie, chiar dacă poeţii în cauză nu au o prea clară conştiinţă teoretică pentru a se situa programatic în spaţiul noii poietici, deschis protocronist de Ion Barbu.
Există şi o modalitate mai secretă prin care sistemul tradiţiei este verificat şi epuizat în formele de expresie traversate într-un timp mai îndepărtat sau mai apropiat. Poeţii textualişti (şi textualizanţi) refac, la alt nivel, tradiţia sistemului poetic barbian. Dacă Ion Barbu din ultima etapă eliminase orice urmă a subiectului poetic, lăsînd să vorbească vocea impersonală a textului, urmărit (acesta, textul) în desfăşurarea procesională, mai tinerii poeţi încearcă să readucă eul în spaţiul poemului şi să introducă semnele experienţei textuale între însemnele propriei lor existenţe, astfel că scenariul liric se colorează violent cu stranietatea unor autodafeuri, autoexecuţii şi autoghilotinări optimiste; toate acestea, după cum s-a văzut din lucrarea Ion Barbu - eseu despre textualizarea poetică, reprezintă nişte mărci textuale.

La intrarea sa în scenă, Daniel Corbu pare animat de o fervoare textualizantă ieşită din comun; „vai alţii scriu cu mîinile boante”, spune el observînd că pe strada sa „trec femeile ca nişte rîuri spre moarte”, pentru ca imediat ochiul textual să se întoarcă spre sine („iată vă ofer această înserare şoptii/ cînd semnele ei tocmai se rostogoleau pe trotuare”) şi spre acţiunea textualizantă asumată ca manifestare existenţială („vă asemăn adesea cu mine şi cu poemele mele/ cu buletinele de ştiri roşii/ albastre triste verzi nervoase”). Operaţia poetică este înţeleasă şi practicată ca auto-reflectare în „fereastra” (textualizantă) pe care o poartă permanent cu sine ca să se apere de real, mod de a spune că mişcarea de absorbţie dinspre real spre text este o mişcare de translaţie interiorizată. Cu o periculoasă conştiinţă textualistă, poetul sondează echilibrul precar instituit între viaţă („dimineaţa şi seara asculţi vocile/ în care tinereţea urlă demenţial”) şi tentaţia autosuficienţei textului („iată-te tînăr încăpăţînat/ reflectînd îndelung la pumnul tău de cuvinte”), trucată într-un spaţiu opţional securizant („am început să fim tot mai singuri/ tot mai mult mîinile înnoptează prin cărţi”). Chiar dacă nu a decis definitiv între „bucuriile sîngelui tînăr” şi „nopţile cu miros de boli şi cerneală”, conştiinţa sa prea acut poetizantă o ia înaintea poeziei, împiedicînd-o să se producă în tot ce scrie, dar producînd cu încăpăţînare text: „fii atent cîteodată nici spaima/ nu mai vorbeşte nimic lemnul crucii/ se face una cu sufletul/ pe cînd tu stai într-o casă fără uşi fără ferestre/ înfrigurat între creier şi inimă/ în spatele sîngelui ascultînd marşul mărunt al cuvintelor”.

Această dubitanţă între viaţă şi text reprezintă o etapă pură a vîrstei tinere pulsînd încărcată de energii vii, dar adevărata trăire se află în discurs („doar poezia mă salvează”), întrucît auto-descrierea nu mai poate fi frînată („din mine n-a rămas decît această singurătate/ care se aşterne fără voia mea pe foile albe”). Poezia, asumată ca acţiune textuatizantă ireversibilă, secătuieşte realul de real; este înregistrată acea stare a scrisului ce se instaurează treptat ca o boală incurabilă: „ca o stea vînătă poezia îmi atîrnă la butonieră/ călătoresc în tramvaie care nu duc nicăieri/ admir trandafiri de plastic în vitrină/ din cînd în cînd îţi aud mîngîierile/ din părul meu ca o beznă amară/ din cînd în cînd urcă în mine aburul pădurilor noastre/ mamă cu mîinile străvezii eu tot trist am rămas/ şi mai scriu poezii/ şi mai scriu poezii”.

Ca şi la Petru Romoşan, „înroşirea” este proba la care este supus realul pentru a fi transgresat („Peste mîinile însîngerate/ se aşază alte mîini însîngerate/ peste aceste mîini însîngerate/ se aşază alte mîini însîngerate şi tot aşa pînă cînd/ se-nroşeşte zăpada şi intră-n poem”), iar operaţia textuală ca auto-suprimare devine un act aproape parodic ce nu mai uimeşte pe nimeni: „domnilor într-o seară/ propriul meu cap se rostogolea/ pe stradă ca o minge ca de fotbal/ cine să creadă”.

Că Daniel Corbu este un poet adevărat nu mai poate fi nici o îndoială.

Marin Mincu
(„România literară”, anul XVIII,
nr. 24, 13 iunie 1985)