DANIEL CORBU

Lumea privită printre degete - Traian T. Coşovei

Două atitudini se înfruntă în poezia lui Daniel Corbu: pe de o parte retractilitatea, timiditatea împinsă pînă la complex în faţa istoriei literare de pînă la el, sfiala în faţa civilizaţiei sfîrşitului de mileniu — pe de alta, răbufnirea orgolioasă în contra ,,tehnicismului” dezumanizant, neîncrederea în puterile poetului de a schimba lumea, ostilitatea obstinată faţă de cîntecul „privighetorii electonice” - cu alte cuvinte faţă de arta înstrăinată de caracterul ei de emanaţie a fiinţei umane, de „artizanat” al sufletului. Ceea ce conciliază aceste două impulsuri antagonice este speranţa pe care volumul lui Daniel Corbu o închide aidoma cutiei Pandorei. Încrîncenat, senin sau obsesiv, ea cutreieră multe din poemele acestei cărţi: „luciul apei mai subţire ca un fir de speranţă”, „speranţele ne-au ţinut loc de aripi”, „şi tu mai speri mamă cu mîinile străvezii”, „eu îmi ştergeam speranţa cu mîneca”, „cum să-mi tîrîi mai bine speranţa”, sînt versuri care ascund o stare de aşteptare, de veghe încordată.

Daniel Corbu face parte din categoria celor care pun sentimentul mai presus de orice: „ah, inimă mai mare peste toată îm-părăţia de vorbe”; „noi cei educaţi la şcoala emoţiei” (Împotriva morţii). Introspecţia este însoţită de jubilaţia descoperirii propriei identităţi, descoperire reluată mereu şi mereu, cu ingenuitatea unui copil care îşi ascunde jucăriile numai pentru a trăi surpriza regăsirii lor: „Stai cît mai mult în preajma ta şi visează/ ... inventează-te în fiecare clipă/ bucură-te că existenţa există” (Sfaturi de amăgit întunericul). Uneori poetul ar repeta destinul lui Martin Eden, eroul şi alter ego-ul lui Jack London, plonjînd în adîncul unui ocean al fiinţei, al conştiinţei, îndepărtîndu-se de instabilitatea lumii aparenţelor: „deodată i se făcu dor de adînc/ şi se lăsă la fund/ iar ceilalţi, aşteptînd, credeau/ că e numai o glumă” (Înotătorul).Atracţia necunoscutului, seducţia misterului „întărîtă — ca să-l citez pe Starobinski — o aşteptare fără nume”. Această temerară incursiune îşi găseşte reversul într-o acută stare de însingurare: „poezia/ m-a învăţat să fiu mereu singur” (Elegie).

Între emoţie şi raţiune, între sentiment şi luciditate, Corbu îşi instalează corturile expediţiei sale pe versanţii abrupţi, tăioşi ai cuvîntului: „înfrigurat între creier şi inimă/ în spatele sîngelui ascultînd marşul mărunt al cuvintelor” (Intrarea în scenă).Această intrare în scenă este însoţită de o însetată nevoie de comunicare cu orice preţ : „Vorbeşte, vorbeşte, chiar dacă/ vorbele tale vor trece/ ca spuma mării prin gura înecatului” (Sfaturi de amăgit întunericul),de o încredere disperată în puterea cuvintelor: „aici în camera mea de la etajul patru/ unde doar cuvintele mă salvează /.../ aici unde continui să exist ca o rană glorioasă /.../ mai singur ca poemul acesta care n-aplecat/ încă în lume.../ în camera mea de la etajul patru al unui/ oraş de provincie unde doar poezia mă salvează” (Călătoriile). Cuvîntul e chiar maşina salvării, comunicarea devine tub de oxigen, iar poezia e speranţă injectată direct în sînge apărînd fiinţa de atrofia emoţională. Poetul se aprinde pe rugul nevoii sale de confesiune; cenuşa acestei arderi este umbra de negru de plumb a cuvîntului pe hîrtie: „din mine n-a rămas decît această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe” (Ibid.).

Două reacţii opune poetul sentimentului „literaturizării” vieţii: prima ar fi de încredere în puterea comunicării: „orgoliul meu de a schimba o lume dintr-o/ singură bătaie de limbă” (Aproape om).Cealaltă îi încarcă versul de amărăciunea revelaţiei că totul a fost spus dinainte, că „anatomia” sensibilă a fiinţei este ireparabil închisă între coperţi de carte: „unde-mi sunt ochii mîinile inima unde mi-i trupul/ unde mi-i faţa/ întreb/ şi ei (nepăsători) îmi arată bibliotecile” (Înscenări pentru liniştea aparentă sau şapte încercări de a privi lumea printre degete). În linia unei atitudini care a făcut tradiţie, poetul ia în răspăr indiferenţa celor cărora versul său li se adresează. Nepăsarea, dispreţul care calcă cu pîslari neauziţi peste frămîntările sale sînt denunţate în cîteva poeme ce nu ating însă forţa şi impulsivitatea pamfletului: „împingeam întîmplările cu inima /.../ amînam ceaiurile de cucută/ ne momeam iluzia/ visam mereu o galaxie ciudată/ (şi toate acestea în timp/ ce doamna Fifi Braun/ îşi făcea manichiura” (Ars coloris).Alteori versurile împrumută autoironia unei Satire. Duhului meu: „nu ştii să foloseşti înţelepciunea/ scrii şi cărţi şi alţii fac gargară cu vorbele tale” (Scrisoarea fratelui).Cel mai adesea, Daniel Corbu se lasă cuprins de o mîhnită îndoială pe care o încercase, mult înainte, D. Stelaru: „noi cine suntem Daniel Corbu/ şi cărei încrîn-cenări vom plăti astă-seară tribut /.../ te întreb cine sîntem noi Daniel Corbu stăpîn/ peste care popoare stelare/ şi cărei încrîncenări vom plăti astă-seară tribut” (Elegie de spus în faţa oglinzii).

Versul lui Daniel Corbu îşi cîştigă autenticitatea jucînd pe cartea avatarurilor citadine, inconsistente pentru cel ce a cunoscut puritatea vieţii rurale. Oraşul este aici o grefă nereuşită de o sensibilitate apropiată de spaţiile virgine, sălbatice: „călătoresc în tramvaie care nu duc nicăieri/ admir trandafiri de plastic în vitrină/ din cînd în cînd îţi aud mîngîierile/ din părul meu ca o beznă amară/ din cînd în cînd urcă în mine aburul pădurilor noastre” (Scrisoare).Ziarele doldora de ultimele ştiri, „biciul benzinei” incendiind indiferenţa, sala de cinematograf unde apar (apăreau) Greta Garbo, Catherine Deneuve şi chiar Jane Fonda sînt efecte placebo pentru o criză de timpexistenţial: „mă gîndesc la prietenul meu din munţi/ mă gîndesc că am douăzeci şi şase de ani şi/ n-am văzut niciodată o grădină de portocali” (Înscenări pentru liniştea aparentă sau şapte încercări de a privi lumea printre degete).

Îl prefer pe Daniel Corbu în ipostaza poetică din început: reticent, de o timiditate ambiţioasă, retractil şi orgolios totodată, apărîndu-şi sensibilitatea. Îi prefer versurile care-i trădează „acea uşoară bîlbîială în faţa lucrurilor”. Nu e nimic rău în gestul de a vedea lumea printre degete. Un mare poet izbutise s-o privească prin unghiile de la mîna stîngă.

Traian T. Coşovei
(Pornind de la un vers,
Ed. Eminescu, Buc., 1990)