Literatura şi autorlācul



Totul e atīt de vechi, īncīt cineva ar fi putut scrie pīnă acum o istorie universală a autorlīcului. Dar niciodată ca īn aceste timpuri lumea n-a avut de-a face cu o atīt de amplă şi de agresivă invazie a mediocrităţii. Fenomenul a zdruncinat din temelii termenul de autor („auctor” īnsemna īn latină creator al unei opere literare, artistice, cel care a inventat, a produs ceva original), dīndu-i o degradare demnă de milă. Īn industria literară intră astăzi cine vrea, etalīndu-şi artificiile, kitch-ul, agramatismele, plagiatul mai mult sau mai puţin deghizat şi nu trebuie să fii reputat sociolog ca să-ţi dai seama că diletanţii de care vorbim sunt produsul unei exacerbate secreţii a orgoliului, orgoliu care le creşte continuu, ca un neg urīt. Cărţi şi cărticele, autori... După lectura a trei cărţi, dintr-o imperfectă inconştienţă şi o bună ştiinţă a compilaţiei, se naşte de multe ori a patra carte şi un autor. Iar autorul mai fabrică o carte şi īncă una, pīnă cīnd face o carieră, pīnă cīnd el devine autoraşul-cel-viteaz-care-vrea-să-facă-ordine-īntr-o-literatură.

Īntocmeşte ierarhii, īndepărtează cu brutalitate pe cei autentici, blestemaţi să facă literatură şi care, crede el, īi pun īn pericol „poziţia”. Face totul cu o mină gravă, de parcă ar fabrica şuruburi, jucīnd rolul de director de conştiinţe, pe umerii căruia se află chiar destinul unei literaturi. Veleitarului de care vorbim i se pare că fără el nu se poate, interpretează chiar rolul scriitorului autentic, rīvneşte la premiul Nobel, dă interviuri, face rost de funcţii īn care se simte ca peştele-n apă. Astfel, exemplul de veleitar pe care-l dădea Arghezi prin anii ’30 īn persoana militarului Candiano Popescu, cel care publicase o carte de poezii cu titlul „Cīnd n-am ce face”, nu mai e de actualitate. El poate fi citat doar pentru mentalitatea unui timp. Să alegem totuşi o frază din prefaţa cărţii lui Candiano Popescu, ajuns celebru pentru că a vrut să-nfiinţeze o republică la Ploieşti: „N-am ce face altceva mai bun şi, neavīnd ce face, fac poezii, vă rog să mă iertaţi: cīnd am ceva de făcut sunt om serios.” Cum ar putea fi comparat acest Candiano cu Dante, cu Dostoievski, Eminescu, Baudelaire sau alţi scriitori aflaţi īn mijlocul credinţei, a magiei şi misterului creaţiei?

Autorlīcul e legat de confecţie, de artificiu şi de compilaţie, de orgoliu prostesc şi de afişarea unei dubioase originalităţi. Nu vreau să aduc īn discuţie, īn spaţiul acestui scurt articol, sutele de mii de compilatori, autori de teze de licenţe, master sau doctorat, nici handicapaţii care scriu inepţii pentru alinarea handicapului, trag doar un semnal de alarmă asupra stricătorilor gustului literar public, a scriitorilor pīrīţi care n-au decenţa discreţiei, care-şi afişează cu mare fast secreţiile īntre coperţi sau pe Internetul care suportă totul. Īngrijorător e că pe mulţi postmodernismul i-a īnvăţat că poţi fi scriitor foarte uşor, adică fără blestem, fără sfīşiere, fără metafizică. Iubitorului de literatură nu-i rămīne decīt să se salveze prin intuiţie şi gust propriu de oceanul de maculatură produs de fenomenul autorlīcului.