DANIEL CORBU

Literatura şi autorlâcul

Totul e atît de vechi, încît cineva ar fi putut scrie pînă acum o istorie universală a autorlîcului. Dar niciodată ca în aceste timpuri lumea n-a avut de-a face cu o atît de amplă şi de agresivă invazie a mediocrităţii. Fenomenul a zdruncinat din temelii termenul de autor („auctor” însemna în latină creator al unei opere literare, artistice, cel care a inventat, a produs ceva original), dîndu-i o degradare demnă de milă. În industria literară intră astăzi cine vrea, etalîndu-şi artificiile, kitch-ul, agramatismele, plagiatul mai mult sau mai puţin deghizat şi nu trebuie să fii reputat sociolog ca să-ţi dai seama că diletanţii de care vorbim sunt produsul unei exacerbate secreţii a orgoliului, orgoliu care le creşte continuu, ca un neg urît. Cărţi şi cărticele, autori... După lectura a trei cărţi, dintr-o imperfectă inconştienţă şi o bună ştiinţă a compilaţiei, se naşte de multe ori a patra carte şi un autor. Iar autorul mai fabrică o carte şi încă una, pînă cînd face o carieră, pînă cînd el devine autoraşul-cel-viteaz-care-vrea-să-facă-ordine-într-o-literatură.

Întocmeşte ierarhii, îndepărtează cu brutalitate pe cei autentici, blestemaţi să facă literatură şi care, crede el, îi pun în pericol „poziţia”. Face totul cu o mină gravă, de parcă ar fabrica şuruburi, jucînd rolul de director de conştiinţe, pe umerii căruia se află chiar destinul unei literaturi. Veleitarului de care vorbim i se pare că fără el nu se poate, interpretează chiar rolul scriitorului autentic, rîvneşte la premiul Nobel, dă interviuri, face rost de funcţii în care se simte ca peştele-n apă. Astfel, exemplul de veleitar pe care-l dădea Arghezi prin anii ’30 în persoana militarului Candiano Popescu, cel care publicase o carte de poezii cu titlul „Cînd n-am ce face”, nu mai e de actualitate. El poate fi citat doar pentru mentalitatea unui timp. Să alegem totuşi o frază din prefaţa cărţii lui Candiano Popescu, ajuns celebru pentru că a vrut să-nfiinţeze o republică la Ploieşti: „N-am ce face altceva mai bun şi, neavînd ce face, fac poezii, vă rog să mă iertaţi: cînd am ceva de făcut sunt om serios.” Cum ar putea fi comparat acest Candiano cu Dante, cu Dostoievski, Eminescu, Baudelaire sau alţi scriitori aflaţi în mijlocul credinţei, a magiei şi misterului creaţiei?

Autorlîcul e legat de confecţie, de artificiu şi de compilaţie, de orgoliu prostesc şi de afişarea unei dubioase originalităţi. Nu vreau să aduc în discuţie, în spaţiul acestui scurt articol, sutele de mii de compilatori, autori de teze de licenţe, master sau doctorat, nici handicapaţii care scriu inepţii pentru alinarea handicapului, trag doar un semnal de alarmă asupra stricătorilor gustului literar public, a scriitorilor pîrîţi care n-au decenţa discreţiei, care-şi afişează cu mare fast secreţiile între coperţi sau pe Internetul care suportă totul. Îngrijorător e că pe mulţi postmodernismul i-a învăţat că poţi fi scriitor foarte uşor, adică fără blestem, fără sfîşiere, fără metafizică. Iubitorului de literatură nu-i rămîne decît să se salveze prin intuiţie şi gust propriu de oceanul de maculatură produs de fenomenul autorlîcului.