DANIEL CORBU

Literatura română faţă în faţă cu necititorii ei

Celor care se plîng astăzi că literatura română nu e cunoscută în lume, zisă la fel de actuală şi valabilă în perioada interbelică, le vom spune un lucru poate mai greu de observat în stressul şi agitaţia postrevoluţionară: literatura română a reuşit de vreo optsprezece ani să nu mai fie cunoscută în România. Realitatea, tristă, de care ar trebui să fie marcată nu numai intelectualitatea românească, ci şi clasa politică, guvernul şi parlamentul care acordă pentru cultură un procent de 0,16% din PIB, convinşi poate că au rezolvat problema culturii.

Trebuie să spun din capul locului că nu mi-i nici pe departe confortabil să vorbesc despre aruncarea culturii în stradă, sau despre situaţia literaturii în care am venit cu blestem. Pe cine să dăm vina în situaţia de faţă? A vorbi de instituţia criticii literare, cea care ar trebui să ordoneze prin criterii de valoare şi să impună literatura cititorilor din România şi de aiurea, e ca şi cum aş invoca grădinile suspendate ale Semiramidei, demult dispărute. Epoca imaginii şi modelul american al vieţii în postmodernitate au alungat vechile habitudini de contact cu profunzimea lumii tipărite, a galaxiei Gutenberg, au instaurat lenea şi superficialitatea. Românii au aderat orbeşte la acest model, fără a se întreba o clipă dacă apa doreşte piatra, iar noua generaţie e total sincronă cu lumea “nouă”. Toţi intelectualii de clasă sunt de acord că ne aflăm într-un timp al formelor fără fond şi nu ştiu cît să mai cred în teoria lui Eugen Lovinescu, conform căreia, după o vreme, ce-i drept mai lent, formele se umplu de fond. Dar, spunem noi în continuare, pentru ca formele să se umple de fond, e nevoie de fonduri, asta pentru că ne agităm şi fluturăm ideile în “săraca ţară săracă”. Bani s-ar găsi, dar legea sponsorizării e sub orice critică. Îmi spunea nu demult academicianul Eugen Simion că, în calitate de preşedinte al Academiei Române, decis să editeze Caietele Eminescu în mai multe volume, a invitat-o la discuţii acum vreo trei ani pe o doamnă care era ministru al culturii. Venind vorba de bani pentru aceste caiete (doamna ministru Mona Muscă o fi înţeles că ar fi vorba de nişte caiete cu niscaiva mîzgălituri eminesciene şi nu de o bogăţie naţională!) s-a exprimat astfel: eu n-am bani la Ministerul Culturii pentru aşa ceva. Duceţi-vă şi cereţi la bănci! Prin urmare, la cerşit. E unul din cazuri. Poveştile sunt multe şi nu încap în economia acestui articol.

Întorcîndu-ne la condiţia scriitorului, vom continua astfel: chiar în perioada comunistă scriitorul român a continuat să fie un brand, chiar un model naţional. După 1989, el nici nu se mai vede. Cine mai întreabă acum de marii scriitori care trăiesc şi scriu în preajma noastră: Cezar Ivănescu, Nicolae Breban, Mircea Ivănescu, Ion Mircea, Şerban Foarţă, Grigore Vieru, Horia Zilieru, Dumitru Ţepeneag, Ion Gheorghe, Ana Blandiana etc.? Cine i-ar mai invita azi la un show televizat? Are prioritate, vorba programatorilor postmodernităţii, tot ce e mai “pozitiv, pragmatic şi mai puţin paradoxal”. Prin urmare, aţoasă, dramatică, mioritică treabă!