DANIEL CORBU

Intimitatea publică a poeziei

Acum vreo douăzeci de ani, într-una din vitrinele unui magazin din Paris se putea vedea zilnic un scriitor de romane poliţiste de mîna a doua, Georges Siménon. El îşi propusese ca în două săptămîni, între foi albe, pixuri, maşină de scris şi ceşti de cafea, în spaţiul strîmt al vitrinei, să scrie un nou roman de succes. Romanul, cu al cărui titlu nu mi-am încărcat memoria, a apărut rapid, s-a vîndut în cîteva sute de exemplare, devenind best-seller. Amatorii de exhibiţionism, ca să rămîn eufemistic şi să nu le spun gură-casă, copleşitor de mulţi, ca peste tot, se holbau în vitrina cu pricina ca la menajerie, ziarele comentau gestul ca afacere financiară. Cum a şi fost. Romanul a apărut rapid, într-un tiraj ameţitor, şi a fost cumpărat la fel de rapid. La fel de rapid poate ca a fost uitat. Dar nu lucrul ăsta-i important în expozeul meu, ci acceptarea de către scriitor a violării intimităţii, de dragul micii glorii pasagere şi a banilor. Artistul care nu-şi iubeşte turnul de fildeş (secretul creaţiei), nu iubeşte nici creaţia.

Poetul este, în fond, un cuceritor de absolut, exerciţiile sale fiind repetate exorcizări ale fiinţei. Viaţa lui e condamnată la a fi o succesiune de naşteri şi morţi repetate zilnic, ca un rit iniţiatic. Dar el se măsoară şi prin forţa cu care suportă lumea, pentru că există o realitate a lumii în care e aruncată fiinţa, şi o realitate poetică, magică, ideală, autarhică, realitatea în care omul „poate locui poetic”, cum spune Heidegger1.

Într-unul din eseurile sale, profesorul estetician englez A.C. Bradley face afirmaţia, preluată după aceea de mulţi comentatori şi fondatori de principii fumegoase din Europa, că „poezia este limbajul unei stări de criză”2, afirmaţie care se poate găsi şi la Mallarmé3. Adevărul e că oricît am încerca să detectăm provocările, cauzele, să demonstrăm mecanismele facerii, pornind chiar de la sinapsele creierale, de la reacţiile chimice, de la deformările primordiale, Poezia rămîne un fenomen misterios care, oricît ar fi de cercetat, lasă pe oricine la stadiul de bănuială. De aceea, toate definiţiile poeziei sînt metaforice, aparţin celor care scriu şi pot fi urmate de zisa lui Garcia Lorca: „Nici eu, nici tu, nici el, nimeni nu ştie ce este poezia”. Poetul doar poate constata ca poezia vine şi pleacă, lăsîndu-1 devastat şi cu mîinile goale. încercînd s-o reţii, eşti în situaţia celui care vrea să păstreze în pumn mireasma florilor.

Întîlnirile cu poezia, scurte, percutante, fulgerînde, înseamnă ieşire din timp, depăşire de tine, real-ideal, înseamnă sfîşiere şi auto-distrugere. În acest sens, nu rostea rău un poet din secolul trecut: „Poezia sfîşie spornic”4. De aceea noi punem versul lui Hölderling „Rareori în chip poetic locuieşte omul” în relaţia cu fulgerantele întîlniri cu poezia şi nu acceptăm analiza existenţialistă prin Daseinul heideggerian.

Dar teoriile rămîn în afară. Importante sînt stările, momentele în care poetul e devastat şi se află în „travaliu” şi, mai important, produsul acestui act magic. „Nimeni nu poate crea ca Dumnezeu”, spunea Borges. Însă tot e ca poetul să rămînă la „uneltele” sale sacre, să rămîna e însuşi. Englezul Lascelles Abercrornbie vorbea cîndva despre „acea figură autentică şi personală ce conţine unul dintre puţinele lucruri de seamă ale poetului timpului nostru: EL ÎNSUŞI”5.
Că importante şi valabile rămîn pentru poet doar coborîrile în sine, doar evadările, o spune şi Rîmbaud : „J’ai eu raison dans tous mais dédains : puisque je m’évade”6.

Intimitatea poetului vine mai întîi din relaţia sa cu trupul, pe care, pînă la urmă, şi-l jertfeşte cu bună ştiinţă.

Pentru că primele divorţuri ale poetului, artistului în general, sînt între el, ca entitate spirituală, şi trupul care-i uşor de pedepsit.

Relaţia noastră cu trupul nostru se petrece ca-n politică, unde funcţionează acest principiu: cîştigarea încrederii celuilalt cu scopul de a-l distruge. Trupul e cea mai apropiată opoziţie a noastră, este limita noastră cea mai serioasă. Constantin Noica vorbea de trup ca de „fratele porc” - un alt mod de umilinţă! Există un discurs al trupului, un limbaj la care majoritatea oamenilor rămîn indiferenţi, dar care nu trebuie să rămînă necunoscut poetului, pentru că ritmul unui text, o parte din vigoarea poemului e dată de respiraţie, de temperament, de educaţia tru-pului. Ura noastră împotriva trupului nu încetează nici în clipa morţii.

Cum spuneam, o operă scrisă în singu-rătate, rod al intimităţii devine, la aruncarea în lume, o cetate împotriva singurătăţii. Oferind lumii productele sale, artistul devine o intimitate violată, o intimitate publică. Este jertfa sa, şi aici avea dreptate Erick Kassner, cînd spunea că „drumul de la simţire la măreţie trece prin jertfă”. De aici începe degradarea. (Sau înălţarea?!) dar e sigur că începe spectacolul social, exhibiţionismul, speculaţiile ucigătoare de profunzime. Poetul şi-ar dori, ca şi Goethe, un cititor care să uite de sine, de lumea întreagă şi să „trăiască numai prin cartea mea”.

Dacă postmodernismul de azi, peltos şi atoatestăpînitor, a adăugat la toate „calităţile” poetului timpurilor noastre cinismul şi băşcălia, iar el declară senin că se poate scrie eseistic şi fără inspiraţie (considerîndu-şi aceste declaraţii o viziune de o profundă luciditate intelectuală), legile degradării sale pot intra în acţiune.
Aceste gînduri, nu pentru a turna gaz pe focul mocnit al prejudecăţilor despre postmodernism, ci pentru a clarifica relaţia dintre poezie şi metadiscursurile sale.
Ceea ce numim azi poemul-eseu sau poemul eseistic este realizat prin schimbarea raportului de forţe dintre teorie şi substanţă poetică, în sensul ca teoria ca discurs secundar devine discurs originar. Şi nu greşea Monica Spiridon cînd afirma faptul că, dorind să devină însuşi „modelul Marii Naraţiuni postmoderne”, s-ar putea să devină o practică discursivă oarecare şi că „Lumea ca Text a absorbit total Textul ca Lume”7.

„Tout est parole!”, obişnuia să spună, mereu şi mereu, Francisc Ponge. Dar ideea lumii ca text şi a textului ca lume a produs, în poezia lumii, avalanşe de grafomani bulversanţi şi o nemaiîntîlnită confuzie de valori. Dar nu despre hahalerele literare gloriolarde vreau să vorbim, despre speculanţii şi arendaşii literari, ci despre marile insule care sînt poeţii adevăraţi, cei care respectă sacralitatea inspiraţiei şi a căror discreţie într-o lume angoasată, cînd nicicînd conştiinţa n-a fost mai tragică, preocupaţi în continuare de misterul fiinţei, ne face să-i considerăm, prin condiţia lor, clasici în sensul crud, original al vorbei. Mulţi dintre ei urmează zisa lui Baudelaire, cinică la vremea ei, după care „este o anumită glorie în a nu fi înţeles”. La aceasta, am adăuga o aserţiune a lui Montale, care sună astfel: „Nimeni nu ar scrie versuri, dacă problema poeziei ar fi să te faci înţeles”. Ne oprim cu gîndul acesteia din urmă şi încercăm să dăm două intenţii: 1. poetul crede prea mult în blestemul sau, iar problema receptării şi înţelegerii îi rămîne în planul secund; 2. vorbind în poezie despre un lucru (orice lucru se pretează la variaţiuni infinite), peotul nu clarifică nimic. O metaforă adaugă ceva frumuseţii, dar nu înţelegerii. De altfel, „poezia începe cînd un nebun spune despre mare; Parcă-i untdelemn!”8.
Oricum, poetului autentic îi rămîne propria intimitate, care e şi intimitatea poeziei, singura minciună care spune adevărul.