INTERVIURI



„Aparţin postmodernismului atîta timp cît el nu înseamnă
lipsă de consistenţă"

 

Intrebări de Valeriu Stancu, Vasilian Doboş,
Nicolae Turtureanu, Lucian Vasiliu, Nicolae Panaite,
Cezar Ivănescu, Nichita Danilov, Emil Brumaru,
Horia Zilieru, Cassian Maria Spiridon


Valeriu Stancu: Daniel Corbu, întrebarea mea e una dintre cele mai obişnuite, care se pun în lume frecvent poeţilor: ce înseamnă pentru tine Poezia? Este ea un alibi în faţa morţii?

Daniel Corbu: Nu numai atât! Poezia e mult mai mult şi de când mă ştiu am receptat-o ca pe un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. Nici o clipă n-am crezut în Poezie ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol, ca într-o „enigmă nesplicată”, cum ar spune Eminescu. De aceea, am rămas unul dintre „debilii mintali” ai ţinutului care mai crede în inspiraţie, în întâlnirea cu misterul, în călătoria din lumea de semne exterioare în lumea profundă a altor semne (sacrale), în labirintul interior, adică, unde întâlnirea cu minotaurul se poate petrece în orice clipă. Doar inspiraţia îţi conferă acea forţă de fondator de religii, de şaman al ideii

A SCRIE FĂRĂ INSPIRAŢIE E O LIPSĂ
DE BUN SIMŢ

şi expresiei, de aceea consider că a scrie fără inspiraţie e o lipsă de bun simţ. Sigur că ceea ce spun eu acum e în total dezacord cu inginerii textuali, care au proliferat înfiorător de la apariţia tehnicilor postmoderne (colajul, parodia, băşcălia, reseminarea etc.). Cred în inspiraţie şi nu în grafomanie şi în forţarea destinului. Întâlnirile cu poezia, disperate, brutale sau serafice sunt rare. Poezia vine şi pleacă, lăsându-te deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil! E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar tot ceea ce fac este pregătire pentru întâlnirile de gradul zero cu Poezia. Şi cu propriul labirint interior.

TINERII ACEIA CARE FAC DRAGOSTE
ÎN CIMITIR, PE IARBĂ VERDE, SĂ UMILEASCĂ
MOARTEA

Pe de altă parte, a scrie poezie e încă un mod de a te convinge că exişti şi numai scriind poţi alunga moartea la câţiva paşi mai încolo. De aceea poetul seamănă cu tinerii aceia frumoşi care fac dragoste în cimitir, pe iarbă verde, să umilească moartea. Ca să şi închei răspunsul la întrebarea ta, dragă Valeriu, voi mai spune că pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune.

Vasilian Doboş: Vorbeşte-mi, te rog, de nostalgiile tale faţă de spaţiul în care te-ai născut. Cum ţi-a marcat el creaţia poetică şi cum te-ai fi văzut în altă epocă?

D.C.: Nostalgiile vin când nu te-aştepţi. Acolo, în ţinutul fabulos al Neamţului, sunt munţii de la care am învăţat demnitatea, acolo Ozana, în care m-am bălăcit toată copilăria, Cetatea Neamţului, unde jucam leapşa cu prietenii din copilărie. Sunt născut la Târgu Neamţ
(îmi place să spun prietenilor: Târgu Neamţ e oraşul în care m-am născut şi Iaşul – oraşul în care n-am murit încă) şi am

TÂRGU NEAMŢ E ORAŞUL ÎN CARE M-AM
NĂSCUT ŞI IAŞUL – ORAŞUL ÎN CARE
N-AM MURIT ÎNCĂ

copilărit în Vânătorii Neamţului, „satul de sub cetate”, veche aşezare de vânători şi armaşi pe vremea gloriei Cetăţii Neamţului. Familia mea (Vâju-Corbu) e familie de vechi răzeşi, având destule pământuri în zonă, o moară, ceea ce i-a creat mari greutăţi la naţionalizare şi mai ales la colectivizare, imediat după naşterea mea. Cu Mănăstirea Neamţ (casa noastră e la 5 km de ea) am avut legături de mic, pe când îl vizitam pe fratele bunicului dinspre mamă, ieromonahul Ghenadie Ascetul, care a şi murit la Mănăstirea Neamţ, isihast înrăit pe urmele celui mai mare isihast român, Paisie Velicicovschi, stareţ multă vreme al mănăstirii.

În vremea copilăriei mele ştiam că la M-rea Neamţ scria Mihai Sadoveanu (pe care l-am şi văzut în 1961, la inaugurarea Căminului Cultural din Vânători, care de atunci îi poartă numele), că la Humuleşti s-a născut Ion Creangă, iar mai târziu aveam să aflu că la doar 15 km, la Ghindăoani, s-a născut Vasile Conta, rămas până azi cel mai original filozof al nostru. Totuşi, pe la 10-12 ani, când am început să înnegresc hârtii cu fantasmagoriile mele, nu aveam complexe. Doar acel inexplicabil instinct al blestematului. Şi steaua norocului: eram cel mai firav din familie (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie de la naştere!) şi ai mei nu mă puneau la munca câmpului. Citeam. Asta a fost cea mai mare fericire a mea. Era o bibliotecă imensă la Vânătorii de Neamţ, păstrată de pe vremea când naşul meu, Gheorghe Popescu, era dirigintele şcoalei şi de aici, de la Bădia Costică, blândul custode, împrumutam cărţi. De pe atunci mă gândeam că dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. Apropos, în această şcoală, legată de bibliotecă (construită de arhimandritul Kiriac Neculau în 1895, pe vremea când Spiru Haret era ministru al instrucţiunii publice şi cultelor), în această şcoală cu parfum vechi, vizitată (îmi povesteau bunica Ana şi naşii mei Popescu) de Coşbuc, Vlahuţă, Bădiţa Cârţan (lua cărţi româneşti cu care trecea munţii), de Sadoveanu ş.a., am învăţat până în clasa a opta. Am copilărit, cum s-ar spune cu o vorbă comună istorienilor, între puncte fierbinţi ale culturii noastre. Acolo, în umbra Cetăţii Neamţului, am încercat să descifrez prima oară cerul, am ascultat primele poveşti pline de mister, iar primul vers s-a legat, cum era normal, de Ozana (sunt ozanist din tată-n fiu!): A venit Ozana mare / Şi-am văzut un om călare / şi în mână c-o căldare. Aveam şase ani în acea vară, eram un analfabet serafic, aşa că aceste versuri scrise direct pe creier, le-am purtat cu mine toată copilăria,

SUNT OZANIST DIN TATĂ-N FIU

ca pe un semn miraculos care mă deosebea de alţii. Deşi, aveam să gândesc mai târziu, nici prundul Ozanei, nici munţii, nici dumbrăvile n-aveau nevoie de cuvinte pentru a-şi exprima poezia. Când mă gândesc la asta, mi-i aproape jenă că poezia foloseşte cuvinte.

Nicolae Turtureanu: În Moldova sunt zone creative prin tradiţie (Botoşani, Fălticeni, Neamţ). Aceste zone n-au mai produs literatură de 50-100 de ani. În Neamţ a fost chiar o secetă de o sută de ani. Când s-a lansat literar, în mare forţă, exploziv, Neamţul a dat tonul şi pentru Botoşani, Maramureş, Satu-Mare. Cum îţi explici, Daniel Corbu, seceta literară de o sută de ani la Neamţ, de la Creangă până la generaţia voastră, generaţia ’80?

D.C.: Nu, nu-mi explic seceta de o sută de ani, aşa cum de neînţeles rămâne faptul că pământul Moldovei a dat atâţia scriitori de mare valoare într-un timp relativ scurt. În 1984, când îmi apărea cartea de debut „Intrarea în scenă”, ea urma unei cărţi de versuri apărută la Târgu Neamţ cu exact cincizeci de ani în urmă, în 1944, semnată de Nicu Neamţu, cizmar şi el ca Neculuţă. După explozia produsă de apariţia cărţilor semnate de Nicolae Sava, Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe, George Calcan, Vladimir Tescanu, Cristian Livescu, prezenţa acestor scriitori în revistele literare, la care s-au adăugat Radu Florescu, Vasile Baghiu, Ioan Vieru, Dorin Ploscaru, dar şi întâlnirile generaţioniste prin Colocviile Naţionale de Poezie, majoritatea criticilor literari au vorbit de Şcoala de poezie de la Tg. Neamţ, iar Laurenţiu Ulici (care a avut pentru poeţii din ţară acelaşi rol ca Nicolae Manolescu pentru bucureşteni) compara oraşul cu 23 de mii de locuitori de la apa Ozanei cu Fălticeniul interbelic. Întâlnirile (săptămânale, lunare sau întâmplătoare) aveau loc la Casa de cultură a Târgului Neamţ unde eu, par hasard şi din greşeală, probabil, eram (atenţie la formularea comunistă înscrisă în statul de funcţiuni!) instructor de teatru şi poezie. Celor care-au cunoscut opresiunile securisto-comuniste de atunci, nu e nevoie să le vorbesc de intruziunile informatorilor, unii modeşti măzgălitori de

NICI NAŢIONALISMUL NU MAI E LA MODĂ,
D’APOI PATRIOTISMUL LOCAL!

hârtie, pe care-i cunoşteam, alţii total necunoscuţi. Îmi place să cred că mai ales prin colocviile târg nemţene, care adunau poeţi şi critici literari din toată ţara, fiind, prin dialog şi lectură de texte inedite, şi un mod de rezistenţă la imbecilităţile ideologiei de atunci, Târgu Neamţ a fost unul din epicentrele importante ale poeziei române de sfârşit de secol douăzeci. Şi nu o spun din patriotism local sau din fală triumfală. De altfel, acum, în epoca globalizării forţate, nici naţionalismul nu mai e la modă, d’apoi patriotismul local!

Lucian Vasiliu: Te-aş ruga, Măre, ruga, să-ţi aminteşti şi să te confesezi pe tema noastră dragă: Bruxelles.

D.C.: După deschiderea din 1990, am început şi noi să călătorim prin Europa, să cunoaştem ţinuturi şi oraşe despre care doar citisem, Parisul în primul rând, cu misterele de ieri şi de azi. Până atunci, călătoriile erau imaginare. Corespondenţa era controlată la sânge. Personal, am avut vreo 3-4 anchete securistice pentru corespondenţă cu prietenii transfugi în Occident. Îmi venise ideea salvatoare, eficientă, de a expedia scrisorile prin doi şoferi de tir din Târgu Neamţ care transportau mărfuri prin Europa. Aşa s-a făcut că poetul grec Odisseas Elytis să fie bombardat de mine cu scrisori trimise din Strasbourg, Roma, München sau Viena, iar el, la începutul verii lui 1988, să-mi scrie (plicul era desfăcut şi ostentativ nelipit la loc): „Călătoriţi mult. Dacă în această vară aveţi drum prin Athena, nu ocoliţi strada Skoufa nr. 23!” Şi, ca să vin la întrebarea ta, dragă Lucian, în februarie 1992 eram aleşi de Andrei Pleşu, pe atunci ministru al culturii (eu lucram la Inspectoratul de cultură Neamţ) să reprezentăm România la primul curs de management cultural în cadrul Consiliului Europei. Bucuria mi-a fost să particip cu Lucian Vasiliu şi excelentul regizor Alexandru Dabija la aceste cursuri şi mai ales să cunosc împreună cu voi ţara lui Maurice Caręme şi Michel Butor, a lui Delvaux, a şansonetiştilor Jacques Hustin şi Paul Louka, pe ultimii doi, cum bine ştii, i-am şi cunoscut. Dar, ca şi motorul din Tecuci al lui Mihai

ACOLO UNDE NU-I VORBA DE CULTURĂ,
NU-I LOCUL MEU!

Ursachi, om deloc practic, acel curs nu mi-a folosit la nimic… Tu, în schimb, ai făcut lucruri extraordinare în muzeistica literară. şi nu ştiu cum, în primăvara lui 1998 mi-a fulgerat gândul venirii la Iaşi, unde s-a întâmplat, cum spui tu mereu, „transferul epocal al lui Daniel Corbu de la apa Ozanei la Bojdeuca din Ţicău”. Era acum şapte ani şi providenţa m-a adus bine, pentru că Iaşul mi se potriveşte ca oraş (prin Copou şi prin Ţicău plutesc ca un înger), iar despre Iaşul cultural, nu mai întind vorba. Am mai spus-o, sau – cum aduce voroava prietenul nostru Luca Piţu – n-am mai spus-o niciodată, dar o repet): acolo unde nu-i vorba de cultură, nu-i locul meu! La Iaşi am încercat şi eu, venind pentru o zi şi rămânând într-o uitare, ca şi Topârceanu

AM ÎNCERCAT ŞI EU TALANGOMANIA
POGORICĂ

sau Creangă, talangomania pogorică în plin postmodernism.

Nicolae Panaite: Dragă Daniel, ai publicat mai multe cărţi de poezie, mai ştiu că eşti şi un inspirat comentator al poeziei de azi. Pornind de la aceste considerente, te rog să-mi spui în care dintre structurile şi spaţiile lirismului, cuprins între expresionism şi postmodernism, îţi împleteşti propriile-ţi fibre poetice.

D.C.: Nu sînt deloc cel în măsură să mă autoevaluez public, să-mi plasez poezia în sau între diferite curente literare. Însă un poet nu se poate sustrage timpului său, iar timpul de acum este, chiar de vrem sau de ne este cu bănat, cel al postmodernismului, care se află cu modernismul în relaţie de interdependenţă şi de convieţuire. Modernismul nu este substituit de noul fenomen, cum au crezut şi cred alarmiştii, şi e uşor de observat că majoritatea poeţilor şi prozatorilor optzecişti de la noi cultivă tehnicile avangardiste interbelice sau cele ale expresionismului european, în prelungiri experimentale. Pentru că veni vorba, poezia generaţiei ’80 e mai mult textualistă decât postmodernă, iar poetul care a onorat cu adevărat postmodernismul, Mircea Cărtărescu (în Levantul, O seară la operă), nu mai scrie poezie de vreo cincisprezece ani. Pornind de la modelul Epigonilor lui Eminescu şi scris cu conştiinţa artificiului, a parodicului şi a labirintului textual, Levantul este singura carte lirică postmodernă de la noi, expresie, din păcate, a unui postmodernism minor, irelevantă pentru cei ce nu cunosc stilurile poetice parodiate de autor, de la Bolintineanu şi Eminescu, la Blaga şi Arghezi. Semn că dacă zideşti o Ană, trebuie să te gândeşti mai întâi dacă acea construcţie merită sacrificiul. Deocamdată, chiar cu încercările din proză (Gh. Crăciun, Iova, Cărtărescu sau Nedelciu), din teatru (Vişniec şi Horia Gârbea), din muzică şi artele plastice, postmodernismul românesc nu şi-a căpătat conştiinţa de sine. În treacăt fie spus, când va apărea Panteonul la care lucrez de cîţiva ani buni, vi se va arăta o carte cu adevărat postmodernă.
Pe de altă parte, lumea postmodernă este, în viziunea celor mai ascultaţi teoreticieni, una epidermică, flexibilă şi plină

ÎN EUROPA DE EST, SE PRACTICĂ
POSTMODERNISMUL
FĂRĂ POSTMODERNITATE

de artificii, superficială. Terenul teoriilor de azi este înţesat de o serie de întrebări, cea mai pregnantă fiind aceea dacă postmodernismul, prin reseminarea şi rescrierea clasicităţii şi modernităţii, aduce ceva bun sau ceva precar, dacă nu ratează el, dacă nu taie ca pe-o maioneză „proiectul neterminat al modernismului”, cum ar spune Jürgen Habernas. În România, ca şi în alte ţări est europene,
avem de-a face, atipic, cu un postmodernism fără postmodernitate. Aşa cum spuneam mai înainte, odată cu

LUMEA E PLINĂ DE AUTORI, DAR POEŢII
SÎNT FOARTE PUŢINI

apariţia teoriilor despre postmodernism, au apărut tehniciştii, inginerii de text, autorii şi autorlâcul, prestidigitatorii fără blestemul şi sfâşierile poeziei. Astfel, lumea e plină de autori, dar poeţii sunt foarte puţini. Poezia nu e numai joc, parodie, băşcălie în limbaj de multe ori prozaizat, ea implică misterul, metafizicul, magia. Poezia începe de acolo unde ultimul cuvânt nu-l are moartea. De aceea, orice întâlnire cu ea e o lecţie de abis. În ce mă priveşte, aparţin postmodernismului, atâta timp cât el nu înseamnă lipsă de profunzime.

Cezar Ivănescu: Am spus şi cu altă ocazie că am fost prima generaţie de literaţi români care am avut o viziune integrală asupra operei lui Eminescu, el reprezentând pentru noi modelul absolut. Asta după ce în perioada interbelică a fost receptat fragmentar, iar în epoca stalinistă imaginea sa a fost grav deformată. În ce relaţie crezi că se află generaţia ta cu opera lui Eminescu?

D.C.: Relaţile sînt foarte diferite în cadrul generaţiei ’80 şi voi semnala doar trei atitudini. Mai întâi tagma celor care folosesc texte eminesciene ca materie brută pentru textele lor, procedând la diseminări, reseminări, interpolări, parodieri pentru transformarea ei într-o creaţie postmodernă agresivă, sub nume nou. alţi optzecişti îl contestă pe Eminescu, considerându-l un romantic îngheţat în propria formulă, care n-a făcut decât să impună modelul ideal al unei culturi anistorice şi care (acum o să cităm din Călin Vlasie) „a întârziat evoluţia poeziei române cu cel puţin cincizeci de ani”. În sfârşit, pentru falanga moldavă, din care fac şi eu parte, Eminescu este poetul de la care plecăm şi la care ne-ntoarcem oricând pentru revigorări şi este marele argument de păstrare a specificului naţional în condiţiile globalizării, în cadrul căreia asistăm la degradarea culturilor mici, la uniformizare, la pierderea încet-încet a specificului tradiţional-naţional şi, ceea ce mi se pare agonic, la pierderea identităţii lingvistice. Sigur că

POSTMODERNISMUL, SATUL PLANETAR
ŞI FALANGA MOLDAVĂ

nu ne mai putem opune unor determinări socio-culturale: tehnologiei informaţionale, culturii digitale, mass-media, care obligă popoarele la uniformizarea modului de viaţă (modă, sărbători, ceremonii, gusturi muzicale, gastronomie etc.), toate fiind baza postmodernităţii, a stabilirii unui nou tip de comuniune mondială şi formarea a ceea ce Marshall McLuhan numeşte satul planetar. Însă prin tot ceea ce facem, încercăm să menţinem, în postmodernism, primatul metafizicului, a substanţialităţii, a formelor cu fond, a unui

„LA MASTURBATION DE L’ESPRIT”.

tragism care caracterizează poezia românească de la
Mioriţa la Oda în metru antic şi de la Plumb de Bacovia şi De v-aţi ascuns de Arghezi, până la Tatăl meu Rusia de Cezar Ivănescu. Răsfoind câteva cărticele ale unor autonumiţi poeţi postmodernişti de 22-25 de ani, mi-ar părea rău să se întâmple în poezia românească ceea ce francezii ar numi „la masturbation de l’esprit”.

Eu mă consider un poet din linia tragică a poeziei noastre şi vă spun, Don Cezar, şi ca frecventator al cenaclului „Numele poetului”, pe care l-aţi condus în anii ’80, când v-aţi arătat o mare încredere în scrisul meu, că am fost onorat citind un eseu al redutabilului critic literar Theodor Codreanu, unde făcea o descendenţă a poeţilor tragici moldavi: Eminescu, Bacovia, Cezar Ivănescu, Daniel Corbu.

Nichita Danilov: Vreau să te întreb, Daniel, mai întâi care îţi sînt modelele literare, în al doilea rând, ce are de reproşat scriitorul Daniel Corbu omului Daniel Corbu şi omul Daniel Corbu scriitorului Daniel Corbu.

D.C.: Mai întîi trebuie să-ţi fac o mărturisire, Nichita: la doisprezece ani vroiam să ajung mergător pe sârmă la circ (nesfârşitele antrenamente pe şprăngile întinse între nucii livezii noastre din Vânătorii de Neamţ o arată clar!), iar la şaisprezece ani, nici mai mult nici mai puţin decât şaman, prezicător. Faptul că am avut în familie câţiva şamani (şi acum am unul – Titi Şamanul, mare clarvăzător), că am cunoscut la mănăstirile nemţene câţiva călugări magicieni şi mantricieni, n-a fost de ici de acolo. Ei mi-au fost primele modele. Dar eu la şaptesprezece ani eram în echipa nemţeană de box (mi se spunea Casius), participam la meciuri interjudeţene şi, între alţii, am boxat, la Galaţi, cu tânărul Lucian Vasiliu, licean pe atunci, în echipa Bârladului. Acolo ne-am cunoscut, dar şi eu şi el ne-am purtat cu mănuşi. Însă cariera mea de boxeur categoria pană n-a durat decât un an şi câteva zile. Mi-am dat seama mai târziu că daimonul poeziei era stabilit definitiv în mine, pentru că după douăzeci de ani prima problemă a mea a fost doar literatura şi ultima, tot literatura.

Despre modelele literare, să spun repede: nu Pindar, ci Catullus (avangardistul timpului său), nu Goethe ci Poe, nu Valéry ci Rilke, nu Maiakovski ci Elytis, nu Esenin ci Borges. Însă n-am măturat zi şi noapte prin ograda vreunui poet, ca slugă, pe toţi i-am cunoscut ca pe nişte zei de care m-am despărţit rând pe rând. Mi-a fost dat să nu mă bazez doar pe intuiţia poetică şi să asimilez cam toate spectacolele şi experimentele lirice ale secolelor. Şi nu ascund faptul că din secolul XX am fost sedus de vizionarismul savant al lui Auden sau T.S. Eliot, de livrescul lui Ezra Pound, de

CE E FLEONC, CA FELONCUL TRECE

cascadele verbale ale lui Allan Ginsbery, impresionat de umorul amar al unor Mac Neice şi Ted Hughes sau de „poezia concretă” a unor Diane Wakoski, Ferlinghetti şi Frank O’Hara. Aş mai adăuga aici şi avangarda primei jumătăţi a secolului XX, care m-a interesat şi la nivel teoretic. Dar, cum se ştie, nimic nu îmbătrâneşte mai repede ca avangarda. Pentru a nu ignora spaţiul liric românesc, purtător de nebănuite seve, voi spune că dintre poeţii generaţiei şaizeciste, de care a divorţat esteticeşte generaţia noastră, am fost atras în special de inovaţiile lingvistice ale lui Nichita Stănescu şi de tragismul netrucat al lui Cezar Ivănescu.

A doua parte a întrebării e atât de incitantă, că s-ar acoperi nesfârşite pagini (multe de jurnal intim). Mă voi mărgini, de aceea, doar la câte un reproş de-o parte şi de alta. Eu ştiu unde greşeşte poetul Daniel Corbu: visează tot timpul să facă mai mult decât poate face, pe când orice vis trebuie să fie pe măsură. Dacă, asemenea pantofilor, te strânge sau e cu două numele mai mare, eşti pierdut. Ştiu şi unde greşeşte omul Daniel Corbu: e un slab manager al scriitorului, îi lipseşte tupeul şi cabotinismul în social, nu aleargă după traducători şi editori, nu aleargă după premii şi distincţii gloriolarde, considerând că ce fleonc, ca fleoncul trece, preferă prea mult ascetismul şi deliciile singurătăţii, urmând recomandarea lui Baudelaire pentru poet: „du travail journalier et de l’inspiration” (munca zilierului şi inspiraţia). Prin urmare, nu-şi face timp pentru cele exterioare scrisului. În schimb, are hahalera literară timp,

PORTRETUL ROBOT
AL HAHALEREI LITERARE

de la ea vine predominanţa coteriilor, cum poate bine ai observat. Portretul robot al hahalerei literare e uşor de făcut, dragă Nichita. Ea nu se poate confunda cu trântorii de cafenea. Hahalerele muncesc, îşi scriu cărţile (pe care le traduc în şapte-zece limbi, de la malgaşă şi ciuvaşă până la chineză sau la engleza stricată – americana de azi), fac fundaţii, îşi asumă reviste, organizează colocvii pe teme pompoase, se agaţă de toate întrunirile internaţionale unde reprezintă, vezi bine!, literatura română, dau sfaturi la televiziuni, îşi fac statui, promovează impostura etc. etc. Aleargă la înmormântările scriitorilor adevăraţi, strâng mâini, de consolare, mimează tristeţea, în timp ce forul lor interior e ca un vas uns cu jubilaţie: „S-a mai dus unul, noi rămânem pe baricade!” Ca să închei, dragă Nichita, că m-am otrăvit destul, ei sînt un fel de arendaşi literari, foarte solidari între ei, bovarici, cărora orgoliul le-a crescut ca un neg urât, mai mare ca opera. De aceea nici nu observă pe scriitorul adevărat, aflat în luptă cu inefabilul, fără dinţi, încercănat, cu obrazul căzut, cu privirea tot mai indiferentă.

Ceea ce lipseşte la noi este acel kulturkampf, cum spun nemţii, lupta culturală înaltă, spirituală, specifică unor epoci de acum istorice. De câte zeci de ani n-a mai fost la noi o polemică de idei, o cruciadă a spiritului?

Emil Brumaru: Tu de ce nu intri în politică?

D.C.: Din lipsă de vocaţie. N-am ştiut să fac vreodată o altă politică decât pe cea a metaforei. Iar poetul de ce să

SCRIITORUL NU FACE ISTORIA,
EL O ÎNDURĂ

nu rămână ce este: un inconfort şi pentru sine şi pentru cei din jur, un Sisif care adună bolovanii vecinilor pentru a urca muntele. Scriitorul nu face istoria, el o îndură. Să bată alţii profanele tobe ale politichiei! Ei cu asfaltul drumurilor şi străzilor pentru maşinile lor luxoase, eu cu drumul meu Spre Fericitul Nicăieri. Ei nu avatarurile bugetelor şi a documentelor şchioape, eu cu Documentele haosului. Ei cu plimbările prin lume pe banii boborului, eu cu Plimbarea prin flăcări, deh! Ei cu eticheta de milionari în dolari, eu cu aceea de milionar în imagini, omul suspendat, trudind continuu la Manualul bunului singuratic.

Horia Zilieru: Dragă Daniel Corbu, îţi cunosc credinţa nemăsurată în poezie, te citesc şi cred, alături de câţiva critici care te apreciază ca pe un mare şi autentic poet român, că ţi se cuvin mai multe onoruri, mai multe premii şi mai multă publicitate. Eşti mulţumit cu locul pe care ţi-l acordă critica literară?

D.C.: În această epocă a pozitivismului, mai feroce ca în multe altele, marginalizat, nu cred că un scriitor mai poate deveni o problemă naţională, un centru al atenţiei publice, ci doar un instrument sau un biet agitator al supravieţuirii. Marginalizarea sa a pornit de departe şi a luat proporţii. Să ne amintim că acum vreo patru mii de ani, poetul era al doilea în cetate după rege, era şamanul, era sacerdotul. De ce a decăzut din acest rol? Răspundă cine poate. Eu însă încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum câteva mii de ani care nu trebuia decât

ALEXANDRU CEL MARE PUNEA ADESEA
SĂ SE APRINDĂ UN FOC DE CÂLŢI, PENTRU
A-ŞI REAMINTI CĂ GLORIA LUMII
ESTE UN FUM

să numească. O numire cum ar fi copac pasăre spună de mare te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică. Îmi place să cred că dacă nu poetul, poezia va reveni, după atâtea experimente angoasante, la simplitatea ei presocratică.

Cât priveşte onorurile, premiile, gloria: să ne aducem aminte de Alexandru cel Mare, care punea adesea să se aprindă un foc de câlţi, pentru a-şi reaminti că gloria lumii este un fum. Toate sînt pururi aceleaşi. Sau, mai exact, cum spune Lucreţiu în original: Sunt eadum omnia semper. Premiile: tinichele atârnate de poalele poeziei. Valorile se-aşează singure. Important e că în România mai avem cititori de poezie, de literatură în general. Şi critici de poezie de mare fineţe: Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu ş.a. Importantă e credinţa noastră în miracolul poeziei şi răbdarea de a ajunge în casa cântecului, unde niciodată liniştea nu-i tutelară. Dar mai ales credinţa. În acest sens, îmi place să amintesc o strofă dintr-un cântec vechi maramureşean de Crăciun: „Azi e miercuri, mâne-i joi / Vine Domnul pe la noi / Însă pe Hristos îl vede / Numai omul care crede”.

Cassian Maria Spiridon: Daniel Corbu, cum îţi edifici şi finalizezi proiectele literare?
D.C.: Şi aici e nevoie de inspiraţie, de inspiraţia, invocată la începutul acestui interviu, care poate reduce autorul la rolul de observator. În dicţionarele noastre, definiţia inspiraţiei e foarte săracă: facultatea creatoare, spontană a inteligenţei umane. Inspiraţia e mult mau mult! Dacă în poezie trebuie să ai o îndrăzneală egală cu

MI-AM VISAT TOATE CĂRŢILE

îndrăzneala cu care smulgi halca de carne din fălcile tigrului, şi în revelarea proiectului se-ntâmplă la fel. Iar eu nu numai că am compus cele mai bune poeme în starea de veghe (multe s-au pierdut, s-au risipit asemenea fulgerelor!), dar mi-am visat toate cărţile.

De-atâta timp perseverez în blestem, înnegresc foile, fac proiecte de gânduri şi de imagini şi le execut ŕ mes risques el périls. Nu de proiecte ducem noi lipsă. Nu ştiu alţii cum sînt, dar în cazul meu, proiectele mi-s revelate pe următorii o sută cincizeci de ani şi, ca să glumim în stilul lui Creangă, nu mă abat de la ele nici ca cât. Oricum, numai cu creioanele se pot înnegri nopţile albe şi, oricum, nu ştiu să trăiesc decât pentru scris, pentru lumea ficţională. Sînt viu, ceea ce mi se pare o extravaganţă, şi scriu, ceea ce mi se pare o minune. Dacă-n mine bat clopote, sărbătoarea poate să-nceapă. Restul e tăcere!

Din volumul Poezie si confesiune (Ed. Princeps Edit, 2007)