DANIEL CORBU

Simfonia întîia. Imperiala

(patria fără de sfîrşit)

Părinţilor mei Ioan şi Casandra

I
(Oglinzile)

 

Oglinzilor nu le-am fost niciodată de-ajuns
Iartă-mă Patrie!
Uneori m-am gîndit prea mult la mine
uneori te-am uitat.
Alteori sufletul meu lipăind pe pămînt
prea departe pleca. Dar eu începusem să ştiu
că tot ce porneşte din sine
                                se întoarce la sine
Iartă-mă patrie!
De-atîtea ori am fost cabotin
şi prea mult am uzat de numele tău
pînă mi s-a uscat cerul gurii.
Iartă-mă patrie, mi-am îmbrăcat dinţii
                                cu argint şi cu aur
uitîndu-te!
Şi uitîndu-te s-ar spune că te-am ucis
şi dacă te-am ucis în mine fărîmă cu fărîmă
                                  fără să ştiu
ia-mi în seamă tîrzia căinţă!
Iartă-mă patrie! Aş putea să dispar în orice secundă
aşa cum stau cu aceste cătuşe de aer la mîini.
Privesc în mine: cîteodată aici nu e nimeni
bat la uşi ce nu se deschid
unde să plec?
Aş putea să dispar în orice secundă
aşa cum stau cu aceste cătuşe de aer la mîini
aş putea să dispar.
Dar ce importanţă mai are
cînd un singur om nu poate fi patria.
Ave, Patrie română! Locuindu-te am potrivit cuvintele
limbii tale
în versuri fierbinţi, le-am ocrotit şi le-am sărutat umbra
ca unor fericite monade.
Am iubit şi-am urît.
M-am sprijinit pe realitatea mea de om
oarecare într-un timp oarecare
pe coloanele tale de pămînt
pămînt înrourat, brutal şi definitiv
pămînt al unui popor ce se-apăra visînd.

II
(Munţii)

De-ar fi să-ţi porţi mereu umbra
prin aceste păduri asemenea psalmilor
pe aici unde se-ngraşă tăcerea copacii sunt lacrimi
                                              înfipte în soare
şi dimineaţa o fereastră deschisă
diafană ca naşterea şoaptelor. De-ar fi
să-ţi porţi mereu umbra
prin aceste păduri asemenea psalmilor
enoriaş al luminilor
un adevăr de-o clipă te-nconjoară
o piatră de se dă la o parte
visezi în numele ei.

III
(Pămînt)

M-am umplut de pămînt. Îl scutur
de pe haine de pe limbă din suflet
visez cu pămînt. Scriu cu pămînt.
Pămînt!
Prin memorie trece întotdeauna un rîu
şi o casă roşie
cu braţele încrucişate tăcerea la pîndă
eu prezent la lecţiile unde demnitatea
                                    îşi spală picioarele
învăţam de la munţi învăţam
de la ape şi de la statui
meseria de a fi pentru tot.
Pămînt.
Bunicul arunca pămînt spre cer
şi făcea o fîntînă de afundat în ea chipul.
Şi chipul era mereu trist.
Că vai, cîtă singurătate la cel de pămînt!

IV
(Biblia de pîine)

Deodată au început să doară toate întrebările lumii.
El, veşnic tînăr, înfăşurat în manta-i
adulmecînd clipa cea repede deznodîndu-i
                                             catargele
trecea prin codrii patriei sale
lumină a unui popor ce se-apăra visînd.
Ca o biblie de pîine Eminescu!
l-am primit cu sufletul tremurînd l-am primit
cu toate lacrimile întregi
şi-am înţeles că nici un testament
nu e mai important decît limba română.
Pînă atunci eram o provincie tristă
pînă atunci nu ştiam nimic despre victoria verbelor
asupra adjectivelor.
Ca pe-o biblie de pîine pentru inimi fierbinţi
l-am primit.
L-am primit cu toate lacrimile întregi.
Încet încet infinitul din noi a urcat în cuvinte
plopi fără soţ totdeauna-s uimirile
şi suntem mai aproape de dînsul c-un plîns.

V
(Cu Brâncuşi la masa tăcerii)

Stăm la masa tăcerii
ca la o meditaţie de seară.
              Atît de tineri
              atît de bătrîni
ascultăm cum bate inima pietrei.
Oare să povestesc despre becisnice vînători
de cuvinte?
Să povestesc de ce cărţile mele sunt spectacole
                            cu un singur personaj?
Tac.
De ce să spun vorbe-aurite
poate mincinoase ca jurămintele de dragoste
Stăm la masa tăcerii
atît de tineri atît de bătrîni
trec anotimpuri după anotimpuri.
Poate adevărul se iveşte tăcînd.

VI
(Dinţişorii absenţei)

Astfel am văzut dinţişorii absenţei
                            cum în carne se-nfing.
astfel am văzut cum se poate trăi o viaţă
în umbra unei întîmplări de demult. Şi tot astfel
pe străbunica povestind povestea din urmă a străbunicului:
              În bătălia de la Mărăşti
              un tînăr soldat a simţit o floare roşie
              în dreptul inimii
              un fel de buburuză a sorţii
                                          curgîndu-i pe trup
              şi-a aţintit ochii spre gările cerului
              şi nu s-a mai întors acasă.
              Pe mîini şi pe gură îi crescuse iarba.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Astfel am simţit dinţişorii absenţei
Astfel am înţeles cum se poate trăi o viaţă
în umbra unei întîmplări de demult.