DANIEL CORBU

Fericirea bunului singuratic - Theodor Codreanu

În legătură cu poezia lui Daniel Corbu s-au exprimat destule condeie critice de autoritate profesională ca să mai fie nevoie a constata că ne aflăm în faţa unei valori importante a liricii contemporane. Totuşi, dacă despre el s-a pronunţat sin-tagma de mare poet, se cuvine să o punem din nou la încercare. Şi voi începe cu dificultatea situării la nivelul „complexelor de cultură”, cele mai instabile din pricina fragilităţii modelor într-o lume atît de dinamică.

Gheorghe Grigurcu îi califică opera ca „supraromantism”, stratul liric primar fiind al unui romantic, ceea ce confirmă convingerea veche a lui Al. Philippide, emisă pe urmele lui Fr. Schlegel, că orice poezie veritabilă este fundamental romantică. Simbolismul, bunăoară, a fost doar un avatar modern al roman-tismului fundamental. Fireşte, cum romantismul, curent literar, s-a stins în secolul al XIX-lea, ţinînd de o altă paradigmă cultu-rală, situarea lui Daniel Corbu în postmodernismul generaţiei ‘80 ţine de evidenţa lucrurilor, cu atît mai mult, cu cît scriitorul însuşi nu numai că şi-a exprimat solidaritatea cu generaţia, dar s-a dovedit şi un bun teoretician al postmodernismului, în cîteva lucrări.

Desigur, şi aici e loc de nuanţare. De pildă, Ion Mircea, prefaţator al volumului Evanghelia după Corbu şi alte poeme (Princeps Edit, Iaşi, 2006), observă că poetul e un fel de disident în sînul optzeciştilor, căci afinităţile sale merg mai degrabă spre şaptezeciştii Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu. Îl apropie de aceştia, într-adevăr, propensiunea spre damnare, spre tematica morţii iniţiatice (cînd e vorba de Cezar Ivănescu), spre umor rafinat (cînd e vorba de Mihai Ursachi). Lucian Vasiliu îl vedea desprins, neepigonic, din poeticile lui Constant Tonegaru şi Petre Stoica, fiind un „rafinat, livresc şi calofil, discret, fantezist şi metaforic”, plus un „romantism transparent, în alianţă cu un graţios suprarealism”(1984). Nicolae Ciobanu şi Radu G. Ţeposu mai adăugau pe şeful de generaţie Geo Dumitrescu, iar cel din urmă sesiza şi ecouri ale liricilor americani din San Francisco – un Lawrence Ferlinghetti şi un Gregory Corso. Gellu Dorian surprindea orgoliul de a scrie la modul autobiografic ca Liviu Ioan Stoiciu (1985). Lui Constantin Sorescu, dar şi altora, nu i-au scăpat urmele singurătăţii poeşti şi bacoviene. Marin Mincu, avizat cunoscător al postmodernismului, aprecia că Daniel Corbu „ştie tot ce s-a petrecut în domeniul poetic în perioada ultimă, fiind, ca şi Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru, foarte receptiv la inovaţiile textualiste, dar concomitent nu renunţă la acel filon de liricitate ce întemeiază zona poetică a Moldovei” (1988). Într-adevăr, am mai spus-o şi în alte părţi, postmo-derniştii moldoveni se disting de cei sudici prin capacitatea de a transcende arsenalul tehnicist al modelor, ca în cazul simbo-lismului, unde diferenţa dintre sudici (Ion Minulescu) şi nordici (G. Bacovia) este izbitoare. În fine, mai remarc faptul că Dumitru Chioaru (2002) adăuga la postmodernismul „romantic” şi impresia unei „sensibilităţi neoexpresioniste”. Toate acestea complică oarecum lucrurile, atestînd că Daniel Corbu este o personalitate greu încadrabilă la nivelul „complexelor de cultură”. El însuşi, pus ca să opteze între Pelican şi Babiţă (alternativele fabulei lui Urmuz), adică între modernism şi postmodernism, lăsa afinităţii fiecăruia să aleagă creatura preferată. Însă această ezitare ironică între modernism şi postmodernism atestă un bun instinct artistic, care s-ar putea să fie în favoarea autorului, fiindcă lasă deschisă o portiţă spre următoarea paradigmă poetică, a transmodernităţii.

Deocamdată, să vedem în ce ape mitico-lirice se scaldă poezia lui Daniel Corbu şi în ce măsură a coborît el de la supra-faţa modelor spre adîncimile imaginarului. Am în faţă antologia din 2003 de la Editura Junimea – Documentele haosului, cu prefaţa lui Gheorghe Grigurcu, în col. „Dictatură şi scriitură” iniţiată de Cezar Ivănescu. Asemenea, amintitul op precuvîntat de Ion Mircea. S-ar părea că pot fi distinse două etape în evoluţia poetului: una a uceniciei la modelul modernisto-postmodernist, încheiată cu Spre Fericitul Nicăieri (1995) şi o alta a regăsirii de sine, în sensul depăşirii modelelor, deschisă cu Manualul bunului singuratic (1997), dar anunţată de volumul anterior chiar prin titlu. De altfel, volumul din 1997 a atras atenţia, în acest sens, şi altor comentatori.

Se pare că primul model de care deja vrea să se despartă Daniel Corbu este cel ce i-a descoperit talentul şi l-a semnalat cu generozitate în 1982, Cezar Ivănescu. Scriam în cartea dedicată scriitorului (Eseu despre Cezar Ivănescu, 1997) că ne aflăm în faţa celui de al treilea mare poet român al morţii de după Eminescu şi Bacovia. Tragismul liricii lui Cezar Ivănescu l-a influenţat benefic pe Daniel Corbu, înscriindu-l printre „bacovienii” generaţiei ‘80. Încercarea de detaşare de maestru e vag autoironică prin mărturia că el, Daniel Corbu, nu e „pregătit pentru atîta moarte”, că, vezi bine, „în schimbul profeţiilor am cerut liniştea/ şi mi s-a dat labirintul”, menit să-i aducă veşti „din regiunile uitate ale fiinţei”. Noul labirint e sugerat ca hălăduire prin „acest surîs” adresat celor care încă mai iubesc „o livadă cu vişini” (Pentru atîta moarte). În acelaşi spirit se arată simbolismul ferestrei, contracarare a hăurilor labirintului. Poetul poartă în spate o fereastră, spaţiu care intermediază comuni-carea, dar în măsura în care „cuvintele ne apără de cuvinte”. În călătoria labirintică, poetul mai duce în spate şi „un rucsac cu fulgere fierbinţi/ de minţit întunericul”, reflex la fel de vag al amintirii paradisului, căci zborul său întîrzie, fiind fără aripi: „Trestie de carne clătinată de vînturi sunt mamă/ doar mor-mintele stau drepte ca nişte stafii” (Zeiţa Casandra).

Daniel Corbu conservă, în schimb, intact orgoliul maestru-lui. Narcisismul său e, totuşi, al cuvintelor. Aşa se explică de ce în loc de chipul frumos al lui Narcis, îi răsare în oglindă numele Daniel Corbu, plasat în „haosul ideal” descifrat în „oglinzi blestemate”. În labirintul de oglinzi, poetul devine stăpîn peste secretele vieţii şi ale morţii şi, de aceea, toţi se feresc de el: „ştii prea multe despre viaţă şi despre moarte!” (Camera oglinzilor). Aşa se explică de ce Narcisul modern, „un om extraordinar” (Schiţă pentru un autoportret), e condamnat la singurătate, ca şi cel mitic: „Din mine n-a mai rămas decît această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe”(Călătoriile). Cum singurătatea bacoviană era a tîrgului de provincie, cu tot cu ploile sale, simulacrul ei postmodernist apare astfel: „Plouă pieziş plouă trist plouă cu îngeri/ în camera mea de la etajul patru al unui oraş/ de provincie unde doar poezia mă salvează (şi unde în fiecare seară îmi pregătesc marile călătorii/ printre concepte surîsuri întrebări şi extaze false/ gînduri de sinu-cidere”. Prin urmare, poetul se află departe de neantul bacovian şi de valea Baaadului ivănescian, căci el poate vorbi de ploi cu îngeri şi de salvare prin poezie, una dintre marile iluzii ale poeţilor moderni „textualizaţi” prin rescriere de postmoderni, ceea ce e de negăsit la Eminescu, la Bacovia sau chiar la Cezar Ivănescu. Dar Daniel Corbu fuge la timp de iluziile facile ale parodicului optzecist, luîndu-l ca martor pe un Odysseas Elytis sau scriind Tratatul despre laşitatea lumii de la origini pînă în prezent. Acest amestec de dramatic şi parodic stă bine unui postmodern temperat ca Daniel Corbu. Reţeta e completată de nostalgiile livreşti, prezente masiv în textele potmoderniste. Daniel Corbu poate a se instala din „haosul ideal” în „labirintul ideal” care este Biblioteca Babel. Aici, el descifrează „secretele domnului Kafka”, pianele care-l „visează pe Ceaikovski tînăr”, tace „ore în şir cu Frank O’Hara/ Márquez Heidegger Dimitrie Stelaru Walt Whitman/ Borges Nichita Stănescu şi alţi prieteni”, citeşte „din Montale şi Odysseas Elytis”, încît, împreună cu ei scriind toate şi neterminînd poemele de dragoste pentru Ioana, noua Beatrice, nu „mai poate vorbi despre moarte” (Înscenări pentru liniştea aparentă sau şapte încercări de a privi lumea printre degete).

Cam aceeaşi atmosferă, în deplină stăpînire a retoricii postmoderniste, se desprinde şi din următorul volum, Plimbarea prin flăcări (1988). Totuşi, acum Narcis se înstrăinează de sine: „Întors la mine găsesc un străin/ căruia îi dau uimit bună seara” (Bună seara). Cu acest străin, poetul are obsesia unei „cine de taină”, unde e singur şi „totuşi cineva mă va vinde” (Cina de taină). El însuşi, străinul? Spectrul morţii i se arată ca „femeia trufaşă ce trece prin poemele tale” (Sfaturi de amăgit întunericul). Poetul e cel care riscă, minţind moartea: „şi nu ştiam cum să te mai mint moarte/ care ani de-a rîndul ai acoperit spaţiile albe din/ poemele mele” (Încoronarea cu lacrimi). Sub surîsul parodic se ascunde o undă de tragism. „Scriitorul îndră-cit”, „mica instalaţie de visat”, are chiar viziunea dinesciană avant la lettre a morţii citind ziarul (Zori tulburi şi o mână la frunte).

La cumpăna dintre moderni şi postmoderni, poetul, în postura de căutător al tainelor, se leapădă de „esenţele” fenome-nologiei în favoarea concretului: „umblăm după esenţe ca proştii/ în timp ce viaţa trece pe lîngă noi – lungă parabolă.// Spune inimă transformată în hîrtie de ziar/ pot fi cărţile mai tari decît moartea?” (Spre Marile Tomuri). Această îndoială asupra cărţilor şi a poeziei îl apropie de prăbuşirea mitului modern şi postmodern al salvării prin poezie, ca semn al întoarcerii la eminescianism.

Între timp însă a venit „revoluţia” din 1989, care a adus şi deplina biruinţă a postmoderniştilor în plan cultural şi ideologic. Daniel Corbu participă la succesul Babiţei şi cel dintîi volum publicat după 1989 are un titlu cît se poate de postmodern: Preludii pentru trompetă şi patru pereţi (1992). Următorul valorifică, în acelaşi spirit, teoria haosului, printr-un titlu de succes: Documentele haosului (1993). Cum filosofia postmoder-nistă se nutreşte din celebra profeţie a lui Nietzsche Dumnezeu a murit, era firesc pentru Daniel Corbu să proclame şi el o părăsire a zeilor: Despărţirea de zei. Tatăl îi reproşează că în loc să îngrijească speranţa, optimismul, cartoful, s-a înhăitat cu cuvintele, cu Borges, Kavafis, O’Hara, cu Panait Istrati, cu Heidegger şi cu Vergiliu. Mai mult, tatăl sesizează ingratitudinea expe-rienţei fiului, care vrea să fie el însuşi, dar rătăceşte „prin cărţile altora!” Astfel, despărţirea de zei devine despărţirea de modéle, de livresc: „Astăzi a venit timpul să mă despart de voi/ să vă spun că voi rămîne eu însumi/ chiar dacă i-ar lipsi perfecţiunii un deget”. Tentaţia părăsirii zeilor, recte a perfecţiunii, e în concordanţă cu poetica rupturii lui Nichita Stănescu, trimitere la celebra Lecţie despre cub. Astfel, postmodernismul său recade în ambiguitate. Haosul descifrat de Daniel Corbu trebuie înţeles oximoronic, căci poezia, ca „document al haosului”, e „o dezordine-nfrîntă” (Copacul cu hieroglife). Un alt personaj al liricii sale, mătuşa Catrina, îl avertizează: „conferinţele tale despre/ Neant spun/ sunt anacronico-stridento-pletorice” (Şcoala din Frankfurt). Şi asta deoarece nu se poate desprinde de imaginea haosului ca absenţă, în sens bacovian, în pofida trudei de a îmblînzi nimicul: „O jumătate de viaţă mi-a luat organizarea/ pustiului înaintarea pe drumurile albe spre clipa/ de graţie./ Totuşi, Alvaro Mutis, întîlnirea n-a avut loc/ templele au ars/ insomniile n-au mai salvat nimic/ bicicletele maşinile de cusut tomberoanele/ s-au rostogolit odată cu bocitoarele lumii noi./ Cei care căutau urmele lui Dumnezeu prin deşert/ se-ncălzesc şi azi la micul foc al înfrîngerii” (Micul foc al înfrîngerii). În consecinţă, poetului nu-i rămîne decît să scrie iarăşi „un lung trist poem despre devastatoarea/ Absenţă”. Supravieţuieşte doar vechea promisiune a poeziei de a fi „haosul condamnat la/ visare” (Weekend secret). E aici una dintre cele mai frumoase definiţii care s-au dat poeziei moderne şi care deschide volumul Spre Fericitul Nicăieri (1995), op ce anunţă, totodată, împăcarea cu sine şi cu singurătatea din Manualul Bunului Singuratic (1997). Abia acum poetul descoperă fericirea în „haosul ideal”, avînd revelaţia nietzscheană a singurătăţii, blîndă în versiune eminesciană: „Eu sunt Singurătatea devenită om”, ca punte către Supraom. Singurătatea, insuportabilă omului concret, fiindcă e resimţită ca vid sau gol istoric, în ipostază bacoviană, arată acum puterea omului: „Cel puternic e mai tare cînd e singur”, citează poetul din Schiller, în deschiderea volumului Duminica fără sfîrşit (1998).

Narcis nu mai suferă pentru neputinţa întîlnirii cu Celălalt (v. simptomatica tristesse de Narcis, la Louis Lavelle), imaginea din oglindă, ci e fericit cu sine insuşi, ca Hagi al lui Ion Barbu. Cartea se deschide cu un Autoportret în mers, cel al lui Narcis heureux: „Într-o casă singură un om singur/ repetă la nesfîrşit un singur cuvînt: fericire”. Aşadar, acum repetiţia poate să fie pură, adică posibilă, aşa cum visa Kierkegaard iubind-o pe Regine Olsen, acea repetiţie fără diferenţă repudiată de filosofii diferenţei, de la Derrida la Gilles Deleuze: „Repetiţii. Mereu repetiţii./ Se repetă uimirile cuvintele se repetă”. (Ziua de mîine). Se pare că de aici vine şi afirmaţia criticii (deşi nu s-a găsit explicaţia ca atare) asupra originalităţii lui Daniel Corbu din a doua etapă a creaţiei sale. Paradoxul noului Narcis vine din refuzul oglinzii şi primirea tăcerii fericite, ca în Nirvana eminesciană: „Tăcem. Orice oglindă e o uşă închisă” (Povesteşte, povesteşte ceva!). Iisus, repudiat de Nietzsche, e regăsit în noua singurătate, poetul fiind fericit că „încă mai pot spune pămînt/ încă mai pot săruta cărţile cu vise” (Fiesta). Rătăcitorul prin oglinzi nu mai are sentimentul apăsător al labirintului: „vai mie rătăcitor prin oglinzi/ firmiturile cîntecului au amuţit/ şi-i atîta linişte/ de parcă-aş fi murit în mai multe trupuri/ deodată” (Manualul bunului singuratic). E mai mult aici decît liniştea blagiană: e liniştea întru arheul eminescian, cea a identităţii numerice, „în mai multe trupuri/ deodată”.

Marea surpriză e că bunul singuratic corbian ajunge la viziunea duminicii fără sfîrşit. E ceea ce s-ar putea numi o recuperare transmodernă a tradiţiei, fără a părăsi nici o clipă limbajul poeziei postmoderne. Nu întîmplător, acum poetul se recunoaşte autorul „ultimului poem romantic”, pe care-l intitulează Pasărea neagră, poem dedicat prietenului Lucian Vasiliu, el însuşi un romantic rătăcit printre postmodernişti. Pasărea neagră este, se poate spune, capodopera lui Daniel Corbu, o inspirată replică dată Corbului poesc, dar, înainte de toate, celor care, bunăoară, la Holyood pun lui Shakespeare pe cap „o cenuşă postmodernistă înecăcioasă/ acră şi grea ca un tren de soldaţi”. Să fie o despărţire a lui Daniel Corbu de postmodernism? Greu de spus. Dar ceva din ethosul transmodern poate să fie aici: o repetiţie cu diferenţă dincolo de parodicul postmodern. Reapariţia Corbului poesc, imagine în oglindă a Corbu-lui contemporan, este şocantă şi tulburătoare, diferenţa în repetiţie fiind de cuvinte: în locul celebrului Nevermore, enigmaticile vorbe THAKATIMUNU SIPEDI, pe care zadarnic poetul încearcă să le decripteze cu o hermeneutică ad-hoc: zopedi – groapa timpului, katimoris – floarea sinucigaşă, katimos – dună de amurg, formulă esoterică rezolvată nietzschean: „Dincolo de bine şi de rău aşteptînd zorii”, acei zori numiţi cîndva de Grigore Vieru duminica zilei, iar de Corbu – „fereastra zilei”. Aceasta pare să fie împăcarea cu sine, cu fiinţa, cu lumea ca lumen din teologia Părintelui Stăniloae. Aceasta e duminica fără sfîrşit a lui Daniel Corbu: „din nou e duminică şi din nou îmi trece prin/ casă istoria/ iar eu din mijlocul acestei singurătăţi scot capul pe fereastra/ zilei/ încercînd să aflu pe care maidan înfloreşte/ speranţa” (Duminica fără sfîrşit).

Poate intrarea în lumenul lumii să-l fi îndreptăţit pe Daniel Corbu să îndrăznească o Evanghelie după Corbu, după ce a trecut şi de experienţa urmelor (v. Cartea urmelor, 2001). Despre acest op am scris la vremea apariţiei, aşa că n-o să mai insist asupra demersului prin care Daniel Corbu trece de o altă făgăduinţă a filosofiei postmoderne ajunse în vecinătatea transmodernităţii: e vorba de urma şi de arhi-urma lui Derrida, atît de izbitor asemănătoare cu arheul (hieroglifa) eminescian(ă), cum am arătat în Eminescu – Dialectica stilului (1984).

Ar mai fi, aşadar, de lămurit (sau de provocat) asupra riscurilor unei Evanghelii după Corbu, acest ultim avatar poetic care vine după Manualul bunului singuratic, evocat, altminteri, în poema Eonul Marelui Desant, unde ni se dezvăluie că a lucrat la invocatul Manual „şapte vieţi prin peşterile tibetane”. În Evan-ghelia după Corbu..., resurecţia tragicului e glosată astfel: „Tu-mi spui că după Golgota/ orice tragedie e imperfectă” că ne aşteaptă doar Golologia, Neantologia „şi alte ştiinţe aţoase de inaugurat libertatea/ desfrîului”. Poetul le opune, ca un Iov postmodern, „nesmintitul program/ al ruinii” (La charette bleue). În postmodernism, Hamlet a devenit demult o figură zadarnică (Hamlet, zadarnicul Hamlet), iar poetul o fantomă a marilor străzi aflat în gura căutătorilor Graalului şi a cerşetorilor (Colbul). Ironia e în aceste ultime poeme corbiene mai amară şi mai incisivă ca oricînd. Evanghelia după Corbu, ultimul său poem de largă respiraţie, nu se mai vrea, aşadar, şi o reizbucnire a Marelui Orgoliu de Narcis, adoptînd, mai degrabă, tonul de rugă a lui Iov în faţa unui Dumnezeu care nu a murit, ca la Nietzsche, ci doar a obosit, semănînd tot mai mult cu „franjurii liniştii” şi cu „Atoatestăpînitorul Nimic”. În consecinţă, Dumnezeul lui Corbu poate spune nihilist „sunt cel ce nu sunt”. Fericirea „bunului singuratic” pare a fi uitată şi, în orice caz, a venit prea tîrziu pentru „noul evanghelist” („Prea tîrziu ai venit fericire” – Lecţia de abis), încît poarta liniştii nu-l mai primeşte (Noi veşti despre pasărea oarbă Dali), căci „toate uşile dau în haos” (Prolegomene de şoapte). În lumea-catacombă, în care „tronează Marele Eu”, Dumnezeu e cu proteze (Hamlet, zadarnicul Hamlet).

Oricum am da-o, ne aflăm în faţa unei erezii. Una negativă comparativ cu moda dezgropării din uitare a evangheliilor eretice de către autori ca Dan Brown, care fac furori pe piaţa senzaţi-onalului ieftin. Daniel Corbu pare să-şi fi redobîndit scepti-cismul ironic biruit cîndva în Manualul Bunului Singuratic: „Nu ştiu cui va folosi cîntecul acesta/ bătrîn şi virgin/ aceste versete cu zornet pămîntesc/ sărutate de cenuşa atîtor trecute disperări”. (Evanghelia după Corbu). Poetul nu mai crede în cîntecul „pentru/ desăvîrşirea fiinţei, puah!”, nici în mitologia lui Homer, nici în religii (esenieni, budişti, aramişti, zenonişti, robobostişti, zalmolxişti). Într-o lume în care apocalipsa începe în fiecare zi, dar Apocalipsa (cu majusculă) „mai întîrzie cu o mie de ani”, noul profet se întreabă dacă nu cumva „a face lumea nu e mai puţin decît a o/ înţelege?” Desigur.

Ereticul evanghelist refuză, cu alte cuvinte, să mai fie mîntuit. Aude din nou strigătul fratelui său poesc: Nevermore!

Theodor CODREANU
(Prefaţă la Ediţia critică:
Eonul Marelui Desant, ed. Princeps Edit, 2007)