DANIEL CORBU

Evanghelia după Corbu

Motto: Dumnezeu e mort - spune Nietzsche
e doar obosit - spun eu – şi câteodată amnezic.

 

Nu ştiu cui va folosi cîntecul ăsta
bătrîn şi virgin
aceste versete cu zornet pămîntesc
sărutate de cenuşa atîtor trecute disperări.
Dar cum orice sunet roade din clopot
tot aşa întrebările din inima celui singur
pînă se topeşte încet
şi pe cînd borţoasa absenţă pe nesimţite naşte
o nouă absenţă la fel de perversă
mi-i dat să rămîn cu strigătul întreg şi neauzit
                                    Doamne
am vizitat site-ul cu tine pe Internet
facerea Lumii şi facerea Edenului a şasea zi
ce interesant primul om şi prima lui umbră
sodomele şi gomorele
jertfirea mielului sfînt
primii zimţi ai conştiinţei de sine a lumii
micile şi marile teofanii exodul proorocilor
har şi metanoia pe podelele bisericii tale.
Am vizitat site-ul cu tine Doamne
dar nici un răspuns la vechile-ntrebări
e-atîta noapte în noi şi-atîta lumină în
                                            paraclise!
Cu mîinile întinse spre tine Doamne
doar ca să mă-ntîlnesc şi
să-mi pipăi sinele ca pe-un sîmbure
de migdală.
La ce bun să mai scriem un cîntec pentru
desăvîrşirea fiinţei, puah!
Nu pot să nu le spun:
                                    Don Cevedo şi Don Alvaro
                                    laptopul se poartă cu grijă ca gloria
                                    ca iubirea de sine
                                    şi cu mai multă demnitate se înaintează-n
                                            deşert!
                                    Dar (dacă am eludat martorii)
                                    ce căutaţi voi pe scările viscerale
                                            ale acestui poem ca un înfricoşător castel
                                                aşteptînd menuetul?
Acum pot să întreb:
ce să fac Doamne cu mitologia lui Homer
cu esenienii religia budistă sau cu aramiştii
zenonoiştii robobostiştii şi ale lui Zamolxe credinţe
cu argonauţii desăvîrşirii ce să fac Doamne?
Nu simţi cum nimicul ăsta din noi se-agită
şi gîfîie pînă la orgasm
iar paradisurile scîşnesc iluzorii
în timp ce salutăm prima naştere din nimic?
Ce zici Don Alvaro?
                                Ce zic, ce zic?! Lasă eternul dacă
                                              pîinea-i pe masă
                                şi o karma visează la tine
                                (toţi cei care conservă istorii o sfîrşesc prost)
                                lasă-te scufundat în heleşteul uitării
                                decît foaia plină de litere
                                mai bine o plajă goală legată strîns
                                              de ombilicul mării
                                undeva în Dobrogea sau California
                                la Miami sau Taramira

*
**

Altădată liniile din palmă încropeau un destin
Dar eu de-atîta timp nu mai aştept pe nimeni
din pustiu
nici un prooroc care să facă ceva cu
groapa asta îngustă din mine.
Doamne numai tu poţi veni
              dinspre stele înspre alge
              dinspre ceruri spre noroi
să iei aminte la robul tău cel înveşmîntat
în carcasa de pămînt dospit
cu acelaşi gust al lepădării de sine în gură
rătăcitor prin sălile de aşteptare ale istoriei
printre matroane seminarişti cu gulere scrobite
poeţi nesinucişi la timp perorînd despre vid
                                              şi nesupunere
călugări budişti mirosind a pizza hut
şi-a creveţi prăjiţi în ulei de măslin
tîrfuliţe rîvnind sexul elicoidal al argonauţilor
chiar acum o sfîntă fără nume cade din
Sfînta Scriptură direct în acest poem
despre mine
în care întunericul vine la oră fixă
dar Apocalipsa mai întîrzie cu o mie de ani.

*
**

Oare a face lumea nu e mai puţin decît a o înţelege?
Aşa începe apocalipsa de fiecare zi:
cei şapte îngeri vestitori îşi aruncă trîmbiţele în rîu
nu le auzi respiraţia nu vezi decît
cerul orb agitîndu-se
faptele apostolilor plutesc pe ape într-o ediţie
revăzută şi adăugită
Dumnezeu e mort - spune Nietzsche
e doar obosit - spun eu - şi cîteodată amnezic.
Don Cevedo zice:
                            La început a fost marele Cuvînt
                            care s-a fărîmiţat în mii şi mii
                            de cuvinte pipernicite şi purtătoare de pagubă.
                            Şi aşa cum nu există dragoste fără milă
                            cine gustă azi din azima cerului
                            îşi are privirea surpată de lacrimi.

Dacă sunt cel ce nu sunt
pot să ating virginalele aurore
cu un fir de tămîie în mîna dreaptă
şi să întreb pe unde umblă arpentorul destinului
deşi Don Alvaro îmi arată Sfîntul Cvartet din
învechitele cărţi:
Înţelepciunea Iubirea Speranţa şi Credinţa
iară eu:                 pulvis et umbra sumus
                            cinis et umbra...
                            nihil homini certum est!

O. lady, lady, prestidigitaţia ta îmi întrece visarea
şi pămînteasca singurătate acum e linişte
în pîntecul tău
iar unii şoptesc sfînta fecioară schimbă Palmolive cu
Elsève pentru fericirea părului personal
sfînta fecioară înalţă zmeiele tremurătoarei credinţe
în rochii chimono şi coafură Iulius Fuch
toţi stau în aşteptare pînă înfloresc
                                           porţile împărăteşti
iar eu din nou spun:
trece totul în contul meu Doamne
cine ştie dacă vei deschide această singurătate
ca o cutie neagră ticsită de rugă
(oare a face lumea nu e mai puţin decît
                                                a o înţelege?)
lasă-mă cu acelaşi gust al lepădării de sine
în gură
şi pe cît am aşteptat încă mai aştept să cazi
din carul mare între spinii întrebărilor mele
sau din ursa mică sub formă de pulbere
pe creştet aici în dormitorul comun al
acestei lumi
unde probăm ritualul sălbatic de îmblînzire a spaimei
şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină.
Pe urmă franjurii liniştii
pe urmă Atoatestăpînitorul Nimic.