DANIEL CORBU
"Dumnezeu e mort - spune Nietzsche
E doar obosit - spun eu - şi cāteodată amnezic"
Evanghelia după Corbu
Motto: Dumnezeu e mort - spune Nietzsche
e doar obosit - spun eu –
şi cāteodată amnezic.
Nu ştiu cui va folosi cīntecul ăsta
bătrīn şi virgin
aceste versete cu zornet pămīntesc
sărutate de cenuşa atītor trecute disperări.
Dar cum orice sunet roade din clopot
tot aşa īntrebările din inima celui singur
pīnă se topeşte īncet
şi pe cīnd borţoasa absenţă pe nesimţite naşte
o nouă absenţă la fel de perversă
mi-i dat să rămīn cu strigătul īntreg şi neauzit
Doamne
am vizitat site-ul cu tine pe Internet
facerea Lumii şi facerea Edenului a şasea zi
ce interesant primul om şi prima lui umbră
sodomele şi gomorele
jertfirea mielului sfīnt
primii zimţi ai conştiinţei de sine a lumii
micile şi marile teofanii exodul proorocilor
har şi metanoia pe podelele bisericii tale.
Am vizitat site-ul cu tine Doamne
dar nici un răspuns la vechile-ntrebări
e-atīta noapte īn noi şi-atīta lumină īn
paraclise!
Cu mīinile īntinse spre tine Doamne
doar ca să mă-ntīlnesc şi
să-mi pipăi sinele ca pe-un sīmbure
de migdală.
La ce bun să mai scriem un cīntec pentru
desăvīrşirea fiinţei, puah!
Nu pot să nu le spun:
Don Cevedo şi Don Alvaro
laptopul se poartă cu grijă ca gloria
ca iubirea de sine
şi cu mai multă demnitate se īnaintează-n
deşert!
Dar (dacă am eludat martorii)
ce căutaţi voi pe scările viscerale
ale acestui poem ca un īnfricoşător castel
aşteptīnd menuetul?
Acum pot să īntreb:
ce să fac Doamne cu mitologia lui Homer
cu esenienii religia budistă sau cu aramiştii
zenonoiştii robobostiştii şi ale lui Zamolxe credinţe
cu argonauţii desăvīrşirii ce să fac Doamne?
Nu simţi cum nimicul ăsta din noi se-agită
şi gīfīie pīnă la orgasm
iar paradisurile scīşnesc iluzorii
īn timp ce salutăm prima naştere din nimic?
Ce zici Don Alvaro?
Ce zic, ce zic?! Lasă eternul dacă
pīinea-i pe masă
şi o karma visează la tine
(toţi cei care conservă istorii o sfīrşesc prost)
lasă-te scufundat īn heleşteul uitării
decīt foaia plină de litere
mai bine o plajă goală legată strīns
de ombilicul mării
undeva īn Dobrogea sau California
la Miami sau Taramira
*
**
Altădată liniile din palmă īncropeau un destin
Dar eu de-atīta timp nu mai aştept pe nimeni
din pustiu
nici un prooroc care să facă ceva cu
groapa asta īngustă din mine.
Doamne numai tu poţi veni
dinspre stele īnspre alge
dinspre ceruri spre noroi
să iei aminte la robul tău cel īnveşmīntat
īn carcasa de pămīnt dospit
cu acelaşi gust al lepădării de sine īn gură
rătăcitor prin sălile de aşteptare ale istoriei
printre matroane seminarişti cu gulere scrobite
poeţi nesinucişi la timp perorīnd despre vid
şi nesupunere
călugări budişti mirosind a pizza hut
şi-a creveţi prăjiţi īn ulei de măslin
tīrfuliţe rīvnind sexul elicoidal al argonauţilor
chiar acum o sfīntă fără nume cade din
Sfīnta Scriptură direct īn acest poem
despre mine
īn care īntunericul vine la oră fixă
dar Apocalipsa mai īntīrzie cu o mie de ani.
*
**
Oare a face lumea nu e mai puţin decīt a o īnţelege?
Aşa īncepe apocalipsa de fiecare zi:
cei şapte īngeri vestitori īşi aruncă trīmbiţele īn rīu
nu le auzi respiraţia nu vezi decīt
cerul orb agitīndu-se
faptele apostolilor plutesc pe ape īntr-o ediţie
revăzută şi adăugită
Dumnezeu e mort - spune Nietzsche
e doar obosit - spun eu - şi cīteodată amnezic.
Don Cevedo zice:
La īnceput a fost marele Cuvīnt
care s-a fărīmiţat īn mii şi mii
de cuvinte pipernicite şi purtătoare de pagubă.
Şi aşa cum nu există dragoste fără milă
cine gustă azi din azima cerului
īşi are privirea surpată de lacrimi.
Dacă sunt cel ce nu sunt
pot să ating virginalele aurore
cu un fir de tămīie īn mīna dreaptă
şi să īntreb pe unde umblă arpentorul destinului
deşi Don Alvaro īmi arată Sfīntul Cvartet din
īnvechitele cărţi:
Īnţelepciunea Iubirea Speranţa şi Credinţa
iară eu: pulvis et umbra sumus
cinis et umbra...
nihil homini certum est!
O. lady, lady, prestidigitaţia ta īmi īntrece visarea
şi pămīnteasca singurătate acum e linişte
īn pīntecul tău
iar unii şoptesc sfīnta fecioară schimbă Palmolive cu
Elsčve pentru fericirea părului personal
sfīnta fecioară īnalţă zmeiele tremurătoarei credinţe
īn rochii chimono şi coafură Iulius Fuch
toţi stau īn aşteptare pīnă īnfloresc
porţile īmpărăteşti
iar eu din nou spun:
trece totul īn contul meu Doamne
cine ştie dacă vei deschide această singurătate
ca o cutie neagră ticsită de rugă
(oare a face lumea nu e mai puţin decīt
a o īnţelege?)
lasă-mă cu acelaşi gust al lepădării de sine
īn gură
şi pe cīt am aşteptat īncă mai aştept să cazi
din carul mare īntre spinii īntrebărilor mele
sau din ursa mică sub formă de pulbere
pe creştet aici īn dormitorul comun al
acestei lumi
unde probăm ritualul sălbatic de īmblīnzire a spaimei
şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină.
Pe urmă franjurii liniştii
pe urmă Atoatestăpīnitorul Nimic.
poezia următoare