DANIEL CORBU

Desantul lui Daniel Corbu - Ion Mircea

Prefaţînd o ediţie franceză din Faust de Fernando Pessoa, Eduardo Lourenşo afirmă că, la poetul portughez, „poezia este indistinctă de poetică”. La noi, fenomenul poate fi urmărit pe o scală întinsă, de la un Mircea Dinescu, autor fără artă poetică, un „poet frust”, cum îl califică Marin Mincu, pînă la erudiţi şi hiperelaboraţi ca Mircea Ivănescu şi Şerban Foarţă, bunăoară. Daniel Corbu se situează undeva pe la mijlocul acestei scale. Un lucru e cert însă: creaţia lui îşi conţine teorema şi nu sunt rare situaţiile în care o etalează ca pe un trofeu de mare preţ. Curios, Daniel Corbu aparţine promoţiei ‘80 a literaturii române dar ilustrează o foarte interesantă disidenţă faţă de programul acesteia, revendicîndu-se mai curînd de la trăsăturile promoţiei anterioare, în linia Mihai Ursachi - Cezar Ivănescu et comp. Apoi, poetul este - prin arsenalul de tehnici şi prin atitudine - un postmodern, dar nu o dată ironizează, cu voluptoasă rîvnă, postmodernismul: „Postmoderniştii dorm/ Buciumul tace cu jale” („Nopţi cu lună peste hematiile visului”). Postmodernismul, cel puţin în faza lui matinală, americană, desfide istoria, tradiţiile, temele „mari” ale existenţei. Or Daniel Corbu refuză, cu ostentaţie parcă, să se dezică de ele. Poetul nostru cultivă poza (nonşalant) sacerdotală, tenta (neglijent) sapienţială, tonul (relativ) oracular.

Postura lui predilectă e însă aceea de explorator al spiritului. Ca să înţelegem mai bine această predispoziţie structurală, să ni-l imaginăm pe autor ca explorator la pol. Ei bine, în această postură, el ar continua să fie interesat de particularităţile climaterice ale zonei, de speciile care trăiesc în acele ţinuturi, de direcţia de deplasare a gheţarilor sau de viteza de coagulare a sîngelui la temperaturi foarte joase. Personal nu cred că, într-un asemenea context ipotetic, Daniel Corbu ar rata ocazia de-a studia îndeaproape raportul dintre alcool şi crivăţ. Dar în adîncul lui el ar fi mult mai interesat de întîlnirea omului cu sine însuşi, a punctului cu albul nesfîrşit şi cu Dumnezeu.

Daniel Corbu se mai distinge însă prin ceva de mulţi dintre congenerii lui, şi anume prin umor. Un umor de înaltă calitate, care nu poate fi transmis prin procură, unul imanent propriei scriituri şi imposibil de separat de marca ei stilistică. Magistrul Ursachi, într-un comentariu la jurnalul lui De Chirico, includea umorul de acest tip în categoria „umorului absolut”.

Sigur, nu ne putem lăsa atît de uşor înşelaţi; umorul de-a dreptul majestuos şi feeric al acestui moldovean autentic e consubstanţial cu tragismul veritabil şi abia reprimat pe care creaţia lui îl expiră parcă prin toţi porii. Pentru că Daniel Corbu este înainte de orice un iniţiat şi nu se sfieşte să o recunoască public. Dar felul cum o recunoaşte acreditează instantaneu în cititor certitudinea că se află în faţa unui mare poet. Aici consună onestitatea funciară a unui caracter, cu bunăcuviinţa şi îngăduinţa din veac ale creştinului: „Dragul meu, şi pe acestea/ le cunosc în amănunt”. Nici urmă din emfaza omului suficient sieşi, a insului omniscient. E numai smerenie şi resemnată înţelepciune; aş spune, ca un corolar la nietzscheeana Gaya Scientia, o „ştiinţă amară”. În sfîrşit, exploratorii pleacă la pol pentru a se întoarce. Exploratorii spiritului însă pleacă pentru a nu se mai întoarce. „Numai cine a ajuns nu se mai întoarce”, apunea un înţelept. Într-adevăr, s-ar mai întoarce poetul de la polul inexpri-mabilului pur? La care Corbu ar răspunde: „Nevermore”!

Ion MIRCEA
(Prefaţă la volumul Evanghelia
după Corbu şi alte poeme, 2006)