DANIEL CORBU

Demontarea comunismului

O vorbă din popor spune că în genere cel care a încîlcit trebuie să descîlcească. În Europa de Est, cei care tineri şi într-un elan hei-rupist produs de ideologia subjugantă au construit comunismul sunt datori acum să lucreze la demontarea lui. Început în România din 1990, acest proces de demontare s-a arătat cumplit de anevoios şi de aceea ne-a sărit în ajutor o întreagă Europă, grăbită (din interes sau din tradiţională generozitate) să ne integreze în propriile-i structuri. Cît sunt de rentabile formulele de omogenizare internaţionaliste pentru a pulveriza invocatele diferenţe de cultură dintre Est şi Vest, se poate vedea cu ochiul liber. Răbdare şi tutun!

În România, tranziţia de la economia socialistă la cea capitalistă (de piaţă) s-a făcut brusc, anarhic, cu scenarii din cele mai bizare. Oligarhia românească de azi e formată în special din oameni din fostul „aparat” şi din serviciile secrete. Milionarii şi miliardarii de azi au fost martorii declinului din întunecatul deceniu nouă cînd, tributar penuriilor, nu numai România ci tot Estul a intrat în criza politică şi economică. Lipsa performanţei economice a accentuat şi ideea „neamestecului în treburile interne” şi formarea unei dictaturi în fiecare dintre ţările „lagărului socialist”.

Cum se ştie, oligarhii români de acum, un fel de haiduci postmoderni fără scrupule, au acaparat patrimoniul economic al României, distrugînd sistematic industria şi locurile de muncă. Inventînd scenariul vînzării pe un dolar şi alte scenarii. Dacă mai punem la socoteală faptul că majoritatea lor formează şi clasa politică actuală, fenomenul nu mai are nevie de explicaţii pentru a fi înţeles. În vederea privatizării, coloşi industriali au fost vînduţi pe nimic (de multe ori preţul unei brichete), sutele de mii de muncitori disponibilizaţi, utilajele vîndute la kg în starea de fier vechi. Scenariul e simplu, deci. Noul proprietar mai are de vîndut pămîntul de sub fostele fabrici, ajuns la un preţ bun şi dispare cu cont cu tot spre alte zări de farmec pline. Între timp 5-6 milioane de români împînzesc Europa în căutare de lucru, muncesc umilitor, trăiesc umiliţi, conform zicalei populare: „Sărăcia-n cur mă-mpunge/ Eu tot fug dar ea m-ajunge”. Poate de aceea sondajele demască un procent de vreo 40% din români care suferă de ceea ce s-ar numi anticapitalism visceral, născut din frică şi frustrare.

Chiar după semnarea actului de integrare în Uniunea Europeană, Europa vede în România o comunitate neintegrabilă. Argumentele ar fi: corupţia, hoţia, lenea, cultura xenofobă şi etnocentristă. Privită mai îndeaproape, nici clasa politică nu şi-a schimbat prea mult fondul după prăbuşirea totalitarismului, şi-a produs doar un machiaj al formelor de manifestare. De aceea, atunci cînd Uniunea Europeană ne aplică standardele educaţionale modelatoare, se simte marginalizarea şi tratarea segregaţionistă.

Pînă la ştergerea diferenţelor între occidentul european (cel marcat după război, de magistralul plan de dezvoltare Marshal) şi ţările Estului adăugate Uniunii, putem vorbi în voie de Statele Dezunite ale Europei. În acest caz, speranţa nu moare în zori, se căleşte în timp. Cît priveşte comunismul românesc, el seamănă cu un organism care trăieşte conectat la aparate. I se mai smulge o mînă, un picior, un organ, dar pîlpîie. El nu dispare prin simpla citire în adunătura parlamentară a unui raport Tismăneanu. E atît de bine injectat în conştiinţe, încît e nevoie de mult timp şi răbdare. De aceea spunem că eroii care l-au construit e bine să se umple de glorie şi demontîndu-l.