DANIEL CORBU

Daniel Corbu sau Realitatea imaginarului

- Adrian Popescu

Centrul de greutate al poeziei vizionare, scrise de generaţia ‘80, se dispută azi între Cluj şi Iaşi. Dacă în Transilvania, blagiană prin tradiţie şi speculativ-constructivă, Ion Mureşan sau Aurel Pantea radiografiază zonele secrete ale fiinţei, într-o autentică şi dramatică autoanaliză, în Moldova, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Dorin Popa etc. ne propun palparea sinelui profund, printr-o mai blîndă ironie metafizică. „Încrîncenarea” ardelenilor (amintirea unui Ion Alexandru sau Gh. Pituţ e depăşită, dar substratul organic, densitatea rămîn, rafinate de o dexteritate şi o fineţe psihică specială) se vede astfel deschisă spre o anumită calinerie stilistică, spre un răsfăţ livresc, uşor de identificat la un Lucian Vasiliu („Mona-Monada”), sau spre gravitatea mimată la Nichita Danilov. Ironia aceasta moldovenească (un ingenios filon eminescian venind poate din „Sărmanul Dionis”) o regăsim şi la Mihai Ursachi şi la alţii. Oricum, e departe de ironia disperată a lumii desacralizate evocate de Cenaclul de luni,unde prozaismul şi invenţia lingvistică fac bună casă, dar conving mai puţin decît în cazul ardelenilor şi al urmaşilor lui Bacovia. Daniel Corbu, debutant în 1983 în colecţia de la Albatros cu Naştere vinovată (titlu emblematic, în descendenţă barbiană), se impune cititorilor odată cu Intrarea în scenă (Albatros, 1984) şi cu Plimbarea prin flăcări (C.R., 1988). Plimbarea prin flăcări,metaforă a pasiunii mistuitoare pentru poezie, reia o imagine a romancierei Marguerite Yourcenar. Desigur, am putea glosa pe marginea unui complex ignic, a unei predispoziţii „empedocliene”, urmînd magistrala analiză a lui Bachelard din Psihanaliza focului, dar mai important e altceva. Anume faptul că propoziţiile romancierei („Acest om beat de refuz s-a aruncat în flăcări ca un amant în mijlocul patului”) nu au apărut efectiv în cartea lui D. Corbu, ele fiind adăugate, cu creionul, în exemplarele trimise confraţilor. Aşa că revenirile autorului (de exemplu, „de ani şi ani mama purta în braţe o biserică”, nu „un fluviu”, cum era tipărit), ca şi reapariţia unor cuvinte înlocuite (de editură), „Tratatul despre laşitatea lumii de la origini pînă în prezent”, devine Tratatul despre demnitatea lumii, vorbesc despre lupta cu Cenzura a autorului şi curajul de nu se alinia cuminţeniei uniformizatoare. Un refuz discret sau manifest există mereu în această „probă a focului” poeziei, unde nu se poate trişa. Iată un autoportret: „Vino şi mai spune un adevăr despre tine/ autor iconoclast, incomod (versul doi e adăugat cu creionul)/ ai umplut lumea cu versuri dulci-amare/ scrib îndrăcit mică instalaţie de visat/ erai tînăr şi pregătit să fundezi veşnicia/ gîndurile tale umileau zeii/ erai frumos ca o durere neştiută de nimeni/ erai atît de bogat cu sărăcia ta cu tot...” (Preludiu). Ca şi încercarea de a-şi păstra candoarea într-o lume a derizoriului: „te iubeam Poesie ca pe o veneţie de lacrimi/ îmi spălam mîinile mă pregăteau pentru o nouă călătorie... // Spune inimă transformată în hîrtie de ziar/ pot fi cărţile mai tari decît moartea”. Întrebarea aceasta revine mereu, ca şi cum de la cărţi ar veni salvarea într-o epocă a laşităţii liber consimţite. În Despărţirea de zei, unul din cele mai reuşite poeme ale cărţii, biograficul şi livrescul fac împreună amintirea. Tatăl evocat şi autorii invocaţi de la Kavafis, Borges sau O’Hara devin nişte zei care pot oferi o soluţie, o ieşire din criză. Prin cărţi spre identitatea proprie sau: „în fiecare zi vrei să fii tu însuţi/ rătăcind prin cărţile altora”. Aşadar, în căutarea propriului chip.

Daniel Corbu are în a treia sa carte, Preludii pentru trompetă şi patru pereţi (Ed. Panteon, 1992) datele unui confesiv din familia poeţilor metafizici moldoveni. El mărturiseşte, într-o succintă prefaţă lirică: „poemele din prezenta carte, scrise între 1988-1989, au constituit una din rezistenţele mele la imbecilităţile politice, sociale şi morale comise în România acestor ani negri...” Metafizica nu e străină de realitatea socială, atunci mai ales cînd prima tinde a fi distrusă de un sistem aberant, totalitar. Problematica a rămas aceeaşi: interogaţii despre rostul poeziei într-o lume care se destramă. „Frumuseţea poate sau nu salva lumea?”, pare a se întreba mereu Daniel Corbu, pe urmele lui Dostoievski. Şi răspunsul nu e un simplu da sau nu, ci o întreagă strategie lirică, de la amintirea Cuvîntului primordial („încerc să-mi închipui bucuria celui care vorbind/ despărţea uscatul de mare/ şi singurătatea adunîndu-se abis cu abis...”), la îngheţuri aforistice: „Poezia e o dezordine-nfrîntă” (Oracolul),fulguraţie peste insondabil. Alte definirii lirice: „încă o dată poezia e haosul condamnat la visare” (Weekend secret), sau „măreţ animal e poetul/ sub foaia de cort a memoriei” (Amintiri dintr-un turn).Mă grăbesc să spun că reflecţiile lui Daniel Corbu despre natura (şi practica) poeziei nu sînt fastidioase şi sterilizante, precum în cazul atîtor laborioase şi false analize a inefabilului, unde neputinţa de a scrie se traduce prin teoretizarea actului creator şi nu prin înfăptuirea lui. Daniel Corbu pune emoţia necesară în aceste, interogaţii şi autoscopii. El e un poet care se supraveghează în oglinzile laboratorului în vreme ce decantează lichide misterioase şi aprinde flăcări în cuptoare alchimice, nu mimează doar, pentru asistenţă, eforturile alchimistului. Miza pe existenţial e reală. Trăirea nu poate fi înlocuită de vorbe frumoase: „Dacă voi orbi înseamnă că m-au ales zeii/ să măresc întunericul” (Epistolă către Catullus).Sau şi mai explicit această luptă cu îngerul Cuvîntului: „Eu cu cine mă-nfrunt în labirintul ăsta de vorbe?” cînd „intru în mine ca-ntr-o ţară cu oglinzi mişcătoare”... (Miezonoptica).Bibliotecile sînt „fîntîni” spune autorul, iar „moartea însoţind vorbele” are însuşirile prezenţei imperative, e durere şi evidenţă: „precum sîngele printr-un alb pansament”.

Amplul poem Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, dă nu doar titlul cărţii, ci şi particularitatea talentului lui Daniel Corbu. O mixtură între imaginarul livresc („Dincolo sau dincoace de fereastră-i visarea? Privesc o poză a lui Rilke din 1925 la Valmont stînd pe iarbă semeţ şi fragil...”) şi realitatea neimaginară, dar potenţată de imagini simbolice („eu urc zilnic o golgotă de vorbe”).

Pentru Daniel Corbu poezia e a doua natură (a sa), confundîndu-se cu cea primă. Un autor fără care harta lirismului vizionar de azi ar fi incompletă.

Adrian POPESCU
(Steaua, an XLIII, nr. 11-12/1992)