DANIEL CORBU

Cîntece de adormit universul - Octavian Soviany

Neîndoielnic, fibra nativa a lui Daniel Corbu este cea a unui romantic sau chiar a unui „supraromantic” (cum apreciază Gheorghe Grigurcu) şi aceasta nu doar pentru că poetul îşi propune să fixeze, cu un admirabil patos viril, lipsit cu desăvîrşire de ostentaţie, avatarurile sufletului damnat într-o lume ce poartă semnele apocalipsei cotidiene sau pentru ca (în filiaţie eminesciană), percepe acut melosul stingerii universale, ci mai cu seama pentru că retorica sa este cea a unui homo romanticus care mizează pe tehnica antifrazelor şi a eufemizarii. Cel puţin în faza ei de început, lirica lui se naşte astfel dintr-o neliniştita frisonare thanatica, iar poezia devine un preludiu al morţii, in timp ce poetul e vestitorul acesteia, care o striga şi o rosteşte: „Naşterea mea n-a întrebat daca e bine sau nu/ şi m-am trezit intre voi impovarat/ de parca-aş purta în mine tot aurul Galaadului./ Prin faţa mea au trecut surîsuri cruci şi miracole/ cer şi diamante filozofii retorii napoleonii de cîrpa/ împotriva cărnii am foloşit atîtea strategii/ am folosit un popor de cuvinte/ şi m-am încalzit la umbra conceptelor în floare/ ÎNCA NU SUNT PREGĂTIT PENTRU ATÎTA/ MOARTE” (Pentru atîta moarte). El îşi va asuma aşadar rolul de a transforma cîntecul de moarte într-un cîntec împotriva morţii şi aceasta se întampla în virtutea unei, pe jumătate tenebroase, pe jumătate senine, alchimii a thanatosului, care, ca fapt de rostire, se întemeiaza pe o magie a eufemizarilor caracteristica (cel puţin din perspectiva unui Gilbert Durand) romantismului. Astfel încat moartea va deveni somn, iar poezia melopee de adormit universul, vestind apocalipsa într-o cheie elegiacă. Magia eufemizarii presupune însa în acelaşi timp o „ştergere” a vocii care se vrea cat mai apropiata de tăcerea paginii albe, asa ca poetul va apela la „instrumente” care transpun discursul intr-un pianisşimo abia perceptibil, vorbirea lui va fi mereu una „mediată”, trecuta prin „surdine” care o convertesc intr-o murmurare: „Purtam mereu in spate o fereastră./ Ce face cu ea se întrebau toţi / Ce dumnezeu face el cu fereastra aceea?/ Multe se întamplau: vîntul/ îşi alunga vînătorii/ amintirile se furişau în groapa comuna/ ninsorile erau mereu mai subţiri/ iar caîţiva se şi luaseră pe urmele mele./ Să vedem ce poate face/ SA VEDEM CE PUNE LA CALE INDIVIDUL!/ Dar eu purtam în spate o fereastră/ prin care încercam sa va vorbesc” (Fereastra). Din perspectiva unui repertoar de „figuri” ale textului, fereastra ar putea fi privita ca o prezentare a paginii/ cărţii, aceasta fiind (in virtutea acelei dimensiuni alveolare a scrierii despre care vor-bea Marin Mincu) o apertura către „neant”, adică înspre semnificatul dat intotdeauna doar ca „absenţa” sau mai exact ca „vacanţa” permanentă a sensului spre care tinde tensiunea semnificanta a scriiturii ce „se arată”, dar nu se „rosteşte”. Ceea ce ne pune în gardă în legătură cu o anume dimensiune (să-i spunem) textualizantă a liricii lui Daniel Corbu, care fara a fi catuşi de puţin un poet textualist, îşi autoreflectorizeaza uneori „maşinăriile romantice” dar mai cu seama (prin numeroasele aluzii livreşti) le raportează la memoria parirosferei, astfel încît romantismul său va fi în ultimă instanţă unul „secund”. Deoarece poetul face din actul scriptural o artă a rescrierii, ajungînd în volumele sale mai noi la ipostaza scriptorului dezabuzat, care ştie ca totul a fost scris şi rostit, asa că literatura nu mai este poşibila decît ca „parodie” (în sensul foarte larg, de referinţă scripturală, pe care îi dădea acestei noţiuni Linda Hutcheon): „Tu-mi scrii” dintr-un infinit dormind/ visător şi trimbulind”/ că dimineaţa-i o zdreanţă atinsă de zei/ ca s-au înmultit agenţiile vidului/ şi că urmărind cu noi asaltul mai binelui/ din bine/ au apărut Golologia Neantologia/ şi alte ştiinţe aţoase de inaugurat libertatea desfraului/ ca Manualul bunului şinguratic/ (la care am lucrat şapte vieţi prin peşterile tibetane)/ e otrăvitor aberant ceţos pentru pricăjita noastră planetă/ că orice avort e mecanica oarbă/ că ne-amăgim peste măsura cu jocul de-a baba oarba/ şi de-a „unde sunt cei care sunt” (Eonul marelui desant). Schiţîndu-se astfel o „teorie” (Neantologia) şi o „practica” (praxis al rateurilor şi al „avor-turilor”) ale textualizarii, iar apocalipsa lui Daniel Corbu devine din acest moment una pur semiotica, fundamentata pe psihopatiile dicţionarului, pe moartea sensului şi pe recursul la Babei: „Doamne, de cel care aleargă din rana în rana/ ai milă!/ Nu mai existăm decît în destrămare/ sensul nostru devine o mie de sensuri/ şi nu ne mai aflăm şi nu ne mai recunoaştem./ E de-ajuns să spunem bine/ şi binele se desface în mici semne care cutreiera ascunzişurile/ şi rămînem cu mîinile goale/ şi singuri rămînem precum un Dumnezeu fara lume” (Noile lamentaţii ale lui Cain). Pe fundalul acestui apocalips al limbajului, ego-ul dobîndeşte acum facies-ul „noului Cain”, e un ucigaş de cuvinte şi sensuri, „damnarea” manifestandu-se în imposibilitatea conştiinţei de a mai da noima lucrurilor, fiind prinsă în angrenajele marelui mecanism al non-sensului şi contribuind, în răspar cu nevoia sa acuta de sens, la instaurarea unui imperialism semiotic al vidului. Opera poetului se inchide astfel, deocamdată, cu perfecţiunea cercului trasat de mîna sigura a unui geometru, vorbindu-ne răspicat ca un horoscop despre gîlceava sufletului romantic nu cu lumea ci cu... postmodernismul.

Octavian SOVIANY
Daniel Corbu, Documentele haosului (volum antologic),
Editura Junimea, 2003