DANIEL CORBU

De la Cartea Urmelor la Documentele Haosului

- Nichita Danilov

Daniel Corbu face parte din generaţia ‘80, fiind unul din cei mai talentaţi poeţi din partea de nord a ţării. A debutat în 1984 cu volumul de versuri Intrarea în scenă şi a mai publicat Plimbarea prin flăcări (Editura Cartea Românească, 1988). Despre ultimul său volum de versuri am scris în Convorbiri literare la vremea potrivită. Preludiu pentru trompetă şi patru pereţi are loc în jurul a patru pereţi, probabil igrasioşi de atîta singurătate poetică. În cadrul închis de cei patru pereţi se reconstituie lumea, începînd cu apa primordială, trecînd prin antichitatea Egiptului, a Greciei şi terminînd cu acest secol nebun, pus într-o cămaşă de forţă. Închis în propria sa singurătate, poetul conversează cu vocile care vin din alte spaţii. Unele versuri au un aer oracular cum este de pildă începutul din Week-end secret „lucrul pe care l-ai dorit al tău/ la nesfîrşit te stăpîneşte. // În mine drumurile se zbat/ ca peştii în plasă”. Versurile sînt expresive, memorabile.

Unul din cele mai frumoase poeme ale cărţii este Groapa cu lei,care mie îmi aminteşte de Trakl: „Nimeni nu pleacă departe de sine/ Daniel, Daniel, moartea în preajmă foşneşte”. Este însă un motiv (cel al morţii) pe care poetul Daniel Corbu îl prelucrează într-un alt spirit, mai abstract. Moartea nu mai este, ca la exponentul expresionismului austriac, „neagra putreziciune” de care se înspăimîntă băiatul Elis, ci un simplu cuvînt ce răsună într-un spaţiu „de bolţi cu idei căzătoare”. Aici s-a făcut o translaţie de cuvinte, „stelele căzătoare” fiind înlocuite cu „ideile căzătoare”. Într-un alt vers, „umbra stelei” dansează odată cu „grămada de fulgere pe acoperişul secundei”. Abstractul se loveşte de abstract, o umbră de o umbră şi mai mare, nedefinită. Sintagma „acoperişul secundei” mi se pare gratuită, un loc poetic comun, cu iz stănescian. Imaginea ar fi fost cu mult mai puternică dacă poetul ar fi lăsat ca ideea să se desfăşoare într-un decor material. „Grămada de fulgere” dansînd pe acoperişul casei ar fi fost mai vizibilă pentru cititor, mai percutantă, decît imaginea fulgerelor răvăşind şarpanta secundei. Poetul a optat însă pentru o sugestie temporală, aceasta, probabil, i s-a părut mai de efect.

Tot pe un ton oracular se desfăşoară şi Epistolă către Catullus: „Dacă voi orbi înseamnă că m-au ales zeii/ să măresc întunericul”. Sînt două versuri care-ţi rămîn în memorie: în spatele lor bănuim înţelesuri multiple. E aici ceva miraculos, un sens profund care încreţeşte şi tulbură apele conştiinţei noastre. Rotind versurile în minte, gîndul te duce la poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a lui Lucian Blaga. Misterul lumii poate fi mărit (sau micşorat) atît prin cunoaştere, cît şi prin „necunoaştere”. Atît prin lumină, cît şi prin umbră.

O foarte interesantă parabolă este şi poezia Corabia: „Zi de zi am lucrat la corabia cu şapte pînze/ ca la o mare construcţie./ I-am aşezat cu grijă prova, teuga, babordul./ Treceau zilele – prostituate fierbinţi/ pentru ibovnici de treabă. Tinereţea aşa a trecut./ Veneau oamenii un fel de Iisuşi astmatici: Se spune că ar înălţa o corabie/ dar nimic nu se vede - ziceau - poate că-i doar o corabie de vorbe”.
„Corabia cu şapte pînze” (probabil că cele şapte pînze simbolizează numărul zilelor săptămînii, simbolul trimite la Geneză, prima pînză e ziua întîia, cînd Dumnezeu creează lumina şi întu-nericul; pînza a doua, ziua a doua, cînd Dumnezeu desparte apele de deasupra de cele de dedesubt etc. etc. şi pînza a şaptea, ziua a şaptea, cînd Domnul obosit de creaţia propriului său spirit se odihneşte retras undeva la marginea lumii) a lui Daniel Corbu aşteaptă să iasă în larg: vîntul e prielnic, corabia luminînd depărtarea „cu toate rănile sale”.

Gîndul ne duce apoi şi la potop. Dacă însă în corabia încropită de Noe încap cîte o pereche din toate speciile de animale create de Dumnezeu, în Corabia lui Daniel Corbu nu vrea să urce nimeni, Corabia sa fiind construită din silabe. În faţa ei se deschide un Ocean ale cărui ape sînt cuvintele şi lacrimile omeneşti. Navigînd în largul Oceanului de vorbe, corabia devine din ce în ce mai uşoară. Sensul parabolei e următorul: corabia de cuvinte e poezia, cine călătoreşte în această corabie? Nimeni. „Pînă şi alfabetul în care vorbesc, scrie poetul, e o tristeţe”.

Sensul volumului Preludii pentru trompetă şi patru pereţi e acesta: nu există nimic în afară de cuvinte. Iar dacă există ceva în afara lor, nu merită a fi trăit. Deşertăciunea nu este altceva decît deşertăciune. Şi totuşi, în ciuda acestui mesaj sceptic, corabia sa trece prin marea de flăcări, plutind uşoară ca o pasăre prin iadul existenţial, pentru a ajunge nevătămată în marea Carte a urmelor, iar de acolo, înfruntînd furtuna de cenuşă, să ancoreze în Documentele haosului.

Nichita Danilov
(Capete de rînd, Ed. Paralela 45, 2006)