DANIEL CORBU

Cartea sau mitul universului ficţional

Prin anii ’80, o revistă bucureşteană îmi solicita să răspund la o anchetă, în care una dintre întrebări suna astfel: „Ce vă nelinişteşte mai mult: absenţa sau prezenţa cărţilor?”. A fost un moment în care, tînăr fiind, am gîndit mai mult la universul ficţional ca la o salvare. Altădată, problema se punea aşa: „Numiţi cele zece cărţi pe care le-aţi lua cu dumneavoastră dacă aţi fi exilat pe o insulă!”. Prin urmare, cîteva cărţi esenţiale spiritului, care să ţină de cald şi singurătate.

De vreo două mii de ani încoace, mitul Cărţii suferă argumentări şi îmbogăţiri neaşteptate de sensuri. Astfel, Cartea este memorie salvată, timp încremenit în pagini, mică ordine în haosul devastator, depozit de sensibilitate şi ficţiune care ne detaşează de real, o realitate între o lume lipsită de sens.

Mallarmé a visat toată viaţa lumea ca pe o carte, cu fiecare pagină unică. După Borges, lumea e o bibliotecă, o bibliotecă Babel, conţinînd aceleaşi contradicţii ca şi lumea reală, fiecare pagină fiind sublimarea ideală a activităţii spiritului. Cartea de nisip a lui Borges nu se poate deschide niciodată în acelaşi loc. Dar bunul argentinian merge mai departe, spunîndu-ne că Universul însuşi este o Carte. Şi chiar mai departe: „îmi imaginam Paradisul ca un fel de Bibliotecă”.

Construită ca obiect din tăbliţe de argilă ori din piele de capră sau din nylon, din hîrtie din plastic sau din ecranul Internetului, Cartea rămîne încă pentru această lume un mit referenţial. De altfel, ea, Cartea (acest „refutacion del tempo”), chiar dacă imperfectă, e singura legătură între finit şi infinit şi, într-un fel, ea face parte din iluzia universală de echilibru.

Elitistă sau populistă, conţinînd esenţe ale spiritului, lucrarea sa întru frumos şi bine sau, dimpotrivă, greşite, pătimaşe ideologii, Cartea rămîne indispensabilă lumii. „Teme-te de omul unei singure cărţi!” – se spune – indiferent dacă e vorba de Biblie sau Hamlet, ori dacă e vorba de Mein Kampf sau Lumina vine de la Răsărit.

Există şi mitul Cărţii ca alinare, ca prieten / tovarăş de singurătate. Şi nu-i de mirare că bunicii noştri au purtat în raniţă, în cele două războaie mondiale ale secolului care tocmai s-a încheiat, citind în tranşee, în răgazul dintre două lupte, în special Biblia şi cartea de poeme a lui Eminescu. Şi cine nu ştie de cărţile care au influenţat sau au schimbat destine! Poate faptul că poemele mele sunt un fel de rugă-ciuni de chilie, de oscilaţii între îndoieli şi iluzie , de mesaje disperate (un fel de „bouteilles à la mer”) se datorează şi lecturilor repetate între unsprezece şi cinsprezece ani, a cărţii Robinson Crusoe de Daniel Defoe.

Indiferent în ce formă va fi Cartea în vremile ce vor veni, indiferent cît se va caria mitul de care vorbim, să încheiem această scurtă aserţiune a noastră cu zisa unui interbelic român: Vom fi tineri, atîta vreme cît vom putea ţine în mînă o carte!